Comunicarea Umană

INTRODUCERE

Comunicarea a fost, şi continuă să fie în societatea contemporană o temă centrală de dezbatere, acesta fiind unul din motivele care m-au îndemnat să aleg această temă.

Toate definiţiile date comunicării umane, indiferent de şcolile de gândire cărora le aparţin sau de orientările în care se înscriu, au cel puţin următoarele elemente comune: comunicarea este procesul de transmitere de informaţii, idei, opinii, păreri, fie de la un individ la altul, fie de la un grup la altul; nici un fel de activitate, de la banalele activităţi ale rutinei cotidiene pe care le trăim fiecare dintre noi zilnic şi până la activităţile complexe desfăşurate la nivelul organizaţiilor, societăţilor, culturilor, nu pot fi concepute în afara procesului de comunicare.

Lucrarea debutează cu o introducere, urmată de 2 capitole,

1. Comunicarea ca ştiinţă de frontieră şi

2. Obiectivele, funcţiile şi nivelurile comunicării umane, continuând în mod firesc prin concluzii şi bibliografie.

Prezenta lucrare are o dublă finalitate: pe de o parte "îndreaptă reflectorul" asupra comunicării ca ştiinţă, ea reprezentând o componentă esenţială şi un instrument în dezvoltarea relaţiilor umane, aspect important ce nu poate fi ignorat; pe de altă parte lucrarea prezintă o abordare din punctul de vedere al funcţiilor şi obiectivelor comunicării, cu referire la rolul comunicării în relaţiile umane.

Primul capitol tratează conceptul de comunicare, evoluţia acestuia de la apariţia sa şi până în prezent. Se încearcă prin urmare răspunderea la întrebarea: “Ce este comunicarea?”, întrebare la care au dorit să ofere răspunsuri o multitudine de specialişti fiecare abordând definiţii care să acopere cât mai bine paleta largă de înţelesuri a acestui cuvânt polisemantic. Capitolul tratează prin urmare fenomenul complex al comunicării care a cunoscut numeroase tipuri de definire şi numeroase perspective de clasificare de-a lungul deceniilor.

Cel de-al doilea capitol tratează obiectivele şi funcţiile comunicării umane, precum şi diferitele niveluri la care se realizează comunicarea. Ceea ce trebuie reţinut este faptul că, în cadrul relaţiilor interumane, pentru a obţine efectele dorite şi pentru a atinge obiectivele propuse, comunicarea trebuie să îndeplinească o serie de cerinţe şi de funcţii.

CAPITOLUL I. COMUNICAREA, ŞTIINŢĂ DE FRONTIERĂ.

I.1. CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND APARIŢIA COMUNICĂRII.

Evoluţia istorică a procesului de comunicare trebuie privită în strânsă legătură cu istoria existenţei umane. Dezvoltarea comunicării ar putea fi periodicizată astfel: clasică (până în anul 500 î. Hr.); începutul Evului Mediu; modernă (până în anul 1900); contemporană (după 1900).

Cu 2500 de ani în urmă în sec. al V-lea î.e.n, în Grecia antică, mai întâi în Siracuza şi apoi în Atena, cetăţenii liberi răsturnau regimurile tiranice şi stabileau primele reguli de convieţuire democratică. Legile acelor vremuri prevedeau ca fiecare cetăţean să fie propriul său avocat şi să-şi pledeze singur cauza în procese, indiferent dacă era acuzat sau acuzator.

Cetăţenii care stăpâneau arta comunicării convingătoare “se afirmau mai uşor în societate şi îşi apărau mai bine interesele. În plus, ei puteau deveni şi chiar deveneau lideri politici, militari sau religioşi, dobândind noi privilegii, pe această cale.”

Primele noţiuni de teoria comunicării, au fost elaborate de Corax din Siracuza, în lucrarea sa „Arta Retoricii”, care prezintă diferite tehnici de comunicare precum şi primele elemente de teorie a comunicării. Un alt moment important în dezvoltarea studiului comunicării, se datorează lui Platon (427-347 Î. Hr.), care a introdus studiul comunicării în viaţa academică greacă, alături de filosofie, care până atunci nu era apreciată drept o ştiinţă, ci o formă de cunoaştere a slăbiciunilor umane folosite în atingerea unor scopuri. Platon a fost primul care a stabilit etapele procesului de comunicare: conceptualizare, simbolizare, clasificare, organizare şi realizare.

Aristotel a elaborat primul tratat de logică „Organon”, în care a stabilit tipurile de raţionamente şi argumentele bazate pe silogism. În jurul anului 100 î. Hr., se fac remarcate progresele filosofilor români, care reuşeau să facă distincţie între teoria comunicării-retorică şi practică-oratorie. O contribuţie deosebită a avut-o Cicero, care a gândit primul model al sistemului de comunicare. În secolele următoare sistemul de comunicare nu a mai cunoscut progrese până la Renaştere. În sec. al XX-lea sistemul de comunicare a înregistrat o dezvoltare deosebită, prin apariţia analizei tranzacţionale, a programării neuro-lingvistice cât şi a unor noi tehnici de comunicare.

În prezent, complexitatea procesului de comunicare a făcut ca studiul acestuia să se facă separat, pe profesii, putem vorbi astfel de: comunicarea în marketing, în jurnalism, în management, în promovarea vânzărilor, în relaţiile cu publicul etc.

Astfel, putem afirma că procesul de comunicare a însoţit omul pe parcursul întregii sale existenţe şi evoluţii, în toate genurile de activităţi în care a fost implicat. Comunicarea între oameni este o comunicare de date, semnale, semnificaţii şi înţelesuri, iar la baza acestui proces complex se află una sau mai multe forme de limbaj, apte să situeze omul într-o lume simbolică, trecându-l simultan prin ipostazele de homo faber, ludus, sapiens şi religiosus. Interesul pentru comunicare s-a manifestat şi prin înfiinţarea unor structuri de învăţământ noi între 1999-2003, atât în învăţământul de stat cât şi în cel privat.