Conflict

Introducere

Omenirea întreagă a păşit în noul secol şi mileniu cu speranţa că acesta va fi mai bun, mai paşnic, şi cu un parcurs diferit de cel trecut. Cel ce a fost considerat cel mai criminal secol al istoriei umanităţii, secolul XX, a fost perioada celor mai puternice imperii dar şi a dispariţiei lor fulgerătoare, a fost secolul singurelor războaie mondiale ale istoriei şi al celor mai extraordinare revoluţii tehnologice, însă este şi secolul în care s-a conceptualizat, s-a manifestat fenomenul conflictual, care a atins cote fără precedent. Secolul prezent nu este decât continuatorul fidel al tuturor conflictelor ce au marcat sfârşitul celui precedent, cu grozăvii şi urmări ce au depăşit chiar şi perioada războaielor clasice pe care le-a cunoscut istoria. În prezent, conflictul, stările de criză, au devenit cotidiene, şi, la fel ca şi războiul, conflictul a devenit o noţiune universală, ca o consecinţă a spectrului larg al riscurilor şi ameninţărilor din mediul internaţional de securitate, potenţial generatoare de crize şi conflicte, care nu fac decât să determine o gamă extrem de variată de conflicte şi crize subsecvente atât prin natură, cât şi prin intensitatea, viteza de evoluţie şi amploarea acestora.

Actualmente, conflictele ameninţă fundamental securitatea valorilor umane şi materiale, cu cauze din ce în ce mai profunde, cu implicaţii din cele mai grave şi cu necesitatea unei intervenţii rapide pentru gestionarea acestora.

Conflictele sunt cele care duc la o schimbare negativă severă în mediul naţional sau internaţional, la existenţa unor interacţiuni disruptive între părţi, care ameninţă valorilor fundamentale ale unui stat/organizaţie. Toate acestea nu duc decât la o probabilitate crescută de apariţie a unor acţiuni militare ostile, ce sunt desfăşurate pe câmpuri de luptă, uneori impredictibile, cu forţe şi inamici greu de reperat sau de anihilat.

În acelaşi timp, stările conflictuale sau conflictele prelungite, duc la ameninţarea sau perturbarea valorilor fundamentale, a echilibrului şi a stabilităţii politice, economice şi sociale a unei ţării, a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, valorilor materiale şi culturale, a mediului înconjurător, intereselor şi obiectivelor statului, precum şi a îndeplinirii obligaţiilor sale internaţionale, pentru a cărui înlăturare este necesară adoptarea şi punerea în aplicare, unitar şi oportun, a unor măsuri specifice pentru revenirea la starea de normalitate.

Mediul de securitate internaţională de la sfârşitul secolului XX şi începutul secolului XXI a fost caracterizat de o creştere semnificativă a asimetrismului ameninţărilor, a asimetriei conflictelor. Deşi posibilitatea declanşării unor confruntări militare majore, între coaliţii de state, devine tot mai puţin probabilă, mai ales în spaţiul euro-atlantic, securitatea internaţională rămâne instabilă, dificilă şi complexă. Ameninţarea reprezentată de proliferarea armelor de distrugere in masă este în creştere şi, probabil, că noi şi noi state, unele dintre acestea considerate periculoase, vor intra în clubul nuclear, această dinamică având capacitatea de a schimba fundamental echilibrul de forţe, cel puţin la nivel regional.

Fenomenul terorist internaţional constituie una dintre principalele ameninţări la adresa societăţii umane şi a securităţii internaţionale, continuând să reprezinte un pericol social deosebit de grav, atât pentru structura şi coeziunea socială, cât şi pentru securitatea indivizilor şi a statelor, în special atunci când în actele teroriste sunt folosite arme de distrugere în masă. O formă nouă de ameninţare asimetrică, conflictuală, o constituie „ciberatacurile”, care încearcă, pe lângă exploatarea bazelor sistemelor financiare, comerciale si ale pieţelor de capital mondiale, accesarea şi/sau blocarea sistemelor informatice critice specifice infrastructurilor naţionale sau internaţionale de securitate şi apărare. Nu în ultimul rând, fenomenul tot mai accentuat de colaps intrastatal generat de incapacitatea unor guverne de gestionare eficientă a problemelor economice şi sociale interne coroborată, dar nu obligatoriu, cu existenţa unor facţiuni cu ideologie extremistă sau anarhistă, este un potenţial generator de conflicte.

Specialiştii în managementul conflictelor şi a crizelor, dar şi cercetătorii fenomenelor militare şi cele care implică problematici ale securităţii şi stabilităţii internaţionale, îşi pun tot mai des problema dacă intervenţia militară poate fi mijlocul cel mai eficace în managementul conflictelor, plecând de la ideea că în toate cazurile trebuie luată în considerare legătura dintre instrumentul militar şi cel diplomatic. S-au făcut diferenţieri între tipurile de conflict – intrastatale şi interstatale – şi este sintetizată gama diversă a opţiunilor de intervenţie, începând de la efortul minim de neimplicare şi până la trimiterea forţelor de reacţie rapidă. În studiile şi cercetările recente sunt abordate opţiunile de intervenţie şi formele de manifestare ale acestora, în scopul managementului conflictului. Gama potenţialilor actori care să poată interveni în diferite conflicte s-a extins în mod semnificativ în perioada de după războiul rece. Una din lecţiile învăţate constă în marele beneficiu al angajamentului preventiv pentru promovarea alternativelor de negociere spre a stopa represiunea şi extinderea violenţei. Este important să se ia în considerare procesul de management al conflictelor, factorii prin care conflictele trec din sfera politică în sfera militară. Deasemenea, există preocupări în a fi prezentate unele cerinţe care pot asigura succesul în intervenţiile destinate managementului conflictelor, reamintindu-se că mijloacele militare şi cele diplomatice trebuie să fie utilizate într-un proces complementar, dar şi că intervenţiile neconcludente pot genera noi motive de tensiune, dispută şi conflict.

În ultimul timp se manifestă tot mai frecvent tendinţa de a face apel la lecţiile învăţate în conflictele militare recente. Cei care iau decizii politico-militare de nivel strategic se găsesc în situaţia de a evalua diferitele tipuri de ameninţări şi de a găsi cea mai adecvată formă de exprimare a puterii pentru a le contracara într-un mod adecvat şi eficient. Este de discutat în ce măsură intervenţia militară poate fi mijlocul cel mai eficace şi în care anume dintre situaţii. În toate cazurile trebuie însă luată în considerare legătura dintre instrumentul militar şi cel diplomatic, caracteristicile contextuale reale, factorii de timp, precum şi alte elemente specifice fiecărui caz în parte.