Deontologia în Procesul Comunicării

ARGUMENT

Comunicarea, indiferent de felul său, verbală, scrisă sau nonverbală reprezintă cel mai uzual şi totodată necesar mijloc de relaţionare între semeni. Astfel, în viaţa profesională sau particulară ea este indispensabilă îndeplinindu-şi pe deplin rolul de « pârghie » primordială a interacţiunii umane.

Fără comunicare, omul nu numai că nu poate intra în relaţii de tot felul, dar nici nu ar putea să se şlefuiască întrucât ştim cu toţii că această comunicare stă la baza tuturor informaţiilor individului, capabile să dea sens şi valoare acestuia.

Din acest punct de vedere o firmă poate să aibă prosperitate dacă are personal deschis către comunicare motiv pentru care se impune a avea o cultură organizaţională proprie astfel încât comunicarea să se regăsească în normele metodologice ale deontologiei profesionale sau individuale. Pentru a ne încadra în aceste norme deontologice, comunicarea trebuie să se desfăşoare în baza unor norme de etică şi comportament profesional.

În societatea contemporană omenirea încearcă să-şi regăsească drepturile sale legitime astfel încât nimeni să nu mai fie dispus pentru primirea exceselor verbale sau nonverbale în procesul comunicării. Astfel, omul în general, fie că este în timpul liber, fie că este în timpul programului de lucru doreşte cu desăvârşire să aibă parte de o deontologie capabilă să îi elimine inhibiţiile şi să-i creeze o încredere de sine corespunzătoare acţiunilor pozitive.

De asemenea, chiar şi o persoană juridică clădită pe principii deontologice în care respectul pentru clienţi ca şi pentru furnizori, dar nu în ultimul rând pentru angajaţi este la loc de cinste, va avea întotdeauna sorţi de izbândă şi o doză de încredere pentru acţiunile viitoare. De ce toate acestea? Tocmai pentru faptul că modul de comunicare este luat în calcul de către orice participant la viaţa societăţii, iar în cazul în care acesta lasă loc de interpretare creează premisele pentru confuzii în primul rând şi, de haos, ulterior. Această stare, de fapt, este călăuzită după vechiul proverb românesc : « Buturuga mică răstoarnă carul mare ! », în sensul că deşi pot fi profesionişti situaţi pe cea mai de jos treaptă a ierarhiei societăţii au un rol însemnat în determinarea sensului acesteia.

Nici chiar în viaţa de familie nu mai există toleranţă maximă întrucât membrii acesteia îşi doresc să întâlnească o comunicare capabilă să-şi producă efectele evitând cu desăvârşire violenţa nonverbală. Acolo însă, unde comunicarea eficientă creată pe elemente deontologice întârzie să apară, efectele nefaste vor fi imediate. Acestea îmbracă, din nefericire, cele mai variate forme. Pentru a evita producerea acestor situaţii limită se deschide drumul necesităţii adoptării codurilor etice.

Codurile etice sau de comportament adoptate de diverse entităţi, guverne, întreprinderi, universităţi ţin cont de principiile generale ale eticii, dar stabilesc şi propria listă de reguli, din care să nu lipsească asemenea cerinţe, cum sunt cele cu privire la interdicţia de a se da şi a se primi mită, la cofidenţialitatea asupra activităţii întreprinderii etc. Codul etic nu trebuie privit ca un element de cenzură aspră a comportamentului, ci mai degrabă ca un set de reguli care servesc managerilor pentru reflectarea şi formularea conduitei etice , el constituind modelul acelei morale pe care trebuie să o accepte şi să o adopte în practica de zi cu zi toţi angajaţii firmei.

Lucrările de management au abordat mai puţin problemele eticii, managementul apărând ca studiu al conducerii economice pentru un profit cât mai mare. Totuşi, în ultimele decenii se distinge o anumită preocuparede a acorda eticii locul care i se cuvine în procesul de conducere din toate domeniile, inclusiv în afacerile economice. Din păcate, intensificarea preocupării apare mai mult pe planul teoriei, deoarece în practică s-a răspândit economia de tip mafiot, în administreţie, pe arii largi s-a extins corupţia, în relaţiile dintre ţări s-au accentuat conflictele, organismele internaţionale subestimând interesele ţărilor sărace.

Rămânerea în urmă a ştiinţei comportamentului etic, moral, în sensul său cel mai larg al conceptelor la nivel de state, de oameni politici, de manageri de orice fel, de oameni ca atare, reprezintă sursa pericolelor care sunt înfiorătoare prin dimensiunea consecinţelor (războaie, terorism, acţiuni de tip mafiot, jefuirea resurselor natuarle şi poluarea mediului). În context, considerăm că etica este componenta cea mai neglijată în sistemul planetar, naţional, în management în special, de aceea trebuind să se accelereze preocupările pentru lichidarea acestei situaţii.

Pentru că trebuie să existe deontologie reală, indiferent de domeniul de referinţă, se pare că anumite activităţi profesionale au anumite probleme în acest sens, probleme care în secolul XXI nu ar trebui să se mai regăsească. De fapt, acesta este motivul pentru care am ales tema: “Deontologia în procesul comunicării”.

Lucrarea mi-am dorit să poată lămuri anumite aspecte legate de tema menţionată, motiv pentru care am structurat tratarea sa sub forma a şase capitole, nelipsind din context nici concluziile pe care le consider relevante pentru acest mod de abordare, mod ce mi-am propus să formeze anumite semne de întrebare sau de exclamare întregului auditoriu şi nu numai. Până la urmă, de modul cum vom decide să realizăm procesul comunicării în activităţile pe care ni le propunem depinde armonia sau chiar existenţa noastră, ca specie umană pe acest Pământ!