Etica limbajului

Introducere

Etica şi morala trebuiesc înţelese prin prisma comunicării, morala reprezentând o practică socială şi o experienţă individuală morală, cu o structură comunicativă: raportarea la celălalt; umanitatea prezentă în propria persoană şi în persoana celuilalt în cadrul unui dialog esenţial între EU şi TU ca întâlnire fundamentală între oameni; responsabilitatea faţă de celălalt care nu este condiţionată de simetrie.

În practica morală suntem implicaţi prin fapte morale (acţiuni) care sunt evaluate reciproc şi care sunt semnificative (sunt comunicate, ceilalţi le pot înţelege şi evalua). Comunicăm moral prin vorbe şi prin fapte. Diferitele forme şi tipuri de comunicare implică înţelegerea şi evaluarea morală. De obicei ne exprimăm atitudini morale.

Astfel, etica implicată în comunicare se află în structurile şi funcţiile dialogului precum şi în atitudinile participanţilor la dialog.

Modele ale dialogului

I. Dialogul ca formă de cunoaştere

Rădăcinile cuvântului dialog sunt greceşti „dia” (cu) şi „logos” (rostire), adică justificare raţională, raţiune, dialogul devenind astfel o „rostire cu”, o „rostire împreună” sau, o „justificare raţională împreună”. Dialogul este un act raţional şi conştient prin excelenţă.

Pentru gânditorii antici greci, dialogul era o formă de expunere a ideilor şi concepţiilor filosofice şi o modalitate eficientă de a analiza problemele filosofiei sub formă de dezbatare. El se instituia într-o conversaţie colectivã, sau într-o cercetare critică colectivă a noţiunilor, categoriilor, principiilor filosofice. Dialogul a constituit, în cazul lor, mai mult un instrument, un mijloc, o cale de a ajunge la acel „adevăr”, scris cu majuscule, adică demonstraţia logicã a unei idei, iar în evoluţia ulterioară a gândirii a căpătat noi şi noi conotaţii.

Forma de legatură între oameni este dialogul. El este o formă de comunicare, dar nu pentru a transmite o suma de cunoştinţe deja existente ci pentru a îndemna pe cel cu care dialogul supune adevărul.

Pentru Socrate adevărul este în noi, în sufletul nostru. El nu trebuie căutat în afara noastră. Pentru a ajunge la adevăr este necesar să ne cunoaştem pe noi înşine, să cercetăm cu meticulozitate facultăţile noastre de cunoaştere, să ştim ceea ce putem să cunoaştem şi ceea ce nu putem să cunoaştem şi să mai ştim ce trebuie să facem şi ce nu trebuie să facem.

Filosoful antic Platon a fost atras spre dialog de „forma de conversaţie pe care o dăduse Socrate învăţământului său” . S-a observat, de asemenea, întemeierea acestora pe convingerea că „nu se poate spera într-o dezlegare definitivă a problemelor generale ale existenţei” şi că dialogurile sunt mai adecvate „pentru a pune în relief întreaga complexitate a problemelor, cu indisolubilele lor legături, ca şi cu posibilităţile lor provizorii de soluţionare” , ceea ce le-a impus ca modalităţii de expunere şi altor gânditori de după Socrate: Eschine, Fedon, Euclid, Aristip şi Antistene. În ciuda unor rezerve ale unor gânditori, ce reproşau dialogurilor platoniciene „imprecizia gândirii” şi „forma vagabondă a argumentării” (Spencer) sau lipsa de soliditate a demonstraţiilor (Bacon), este cert că Platon „a dat genului forma cea mai izbutită” legând oarecum de numele său conceptul de dialog, ca formă oarecum necesară expunerii filosofice.

Se poate spune că în toate dialogurile platonice se foloseşte maieutica pentru a obţine adevărul căutat, din mintea partenerilor de dialog, numai că în mod paradoxal, adevărul nu este descoperit de mintea celui interogat, ci de mintea celui care întreabă, adică a personajului Socrate sau a altui conducător de dialog.

Maieutica este arta extragerii unui anume conţinut informaţional coerent şi corect, dintr-o minte înzestrată care îl posedă fără a o ştii, şi care condusă abil prin întrebări bine formulate, avansează progresiv către scoaterea la suprafaţă a adevărului căutat. Dialogul se încheie fie prin găsirea răspunsului potrivit, care satisface pe cel ce caută, fie prin imposibilitatea localizării lui şi amânarea căutării cu altă ocazie.

Opera lui Platon nu încetează să provoace mirare, să contrarieze, să provoace la dialog pe temerarii interpreţi. Putem spune că, prin permanenta incitare la dialog, efectele dialecticii socratice se menţin şi astăzi. Acesta este un semn al perenităţii discursului platonician, discurs care, în spiritul filosofiei, păstrează vie tensiunea existenţială ce se aşterne în jurul întrebărilor, pe care ni le pune filosofia lui Platon. Prin această modalitate de expunere se păstrează forţa generativă a maieuticii socratice, care realizează exerciţiul filosofic al naşterii Adevărului cu fiecare cititor în parte, ce este astfel un partener de dialog.

"Logos-ul se naşte doar când numele şi verbele sunt împletite între ele şi când s-a făcut acordul lor. A numi este un lucru, a vorbi despre nume este altul". Altfel spus, a gândi, a percepe lucrurile nu presupune logos. Logos-ul are însă puterea de a articula gândirea, de a da sens unui raţionament, chiar de a alcătui acest raţionament. Simplul gând nu este logos, doar gândirea discursivă conţine logos-ul. În problema legăturii dintre logos şi gândire (ca nous, noesis, dianoia), logos-ul reprezintă doar o funcţie a gândirii, o funcţie care, în cele din urmă, este limbaj. El slujeşte raţiunii, dar nu este raţiune.

Hans-Georg Gadamer întăreşte ideea lui Platon cu privire la dialog. După Gadamer, dialogul constituie adevărata şi substanţiala realitate, adevăratul eveniment ce a socializat omul, iar „aptitudinea pentru dialog este o înzestrare naturală a omului” , care ar fi făcut posibilă o perfectă punere în scenă a spontaneităţii omului, o simultaneitate deplină, vie, o suprapunere a întrebării şi a răspunsului, a „faptului de-a-spune şi de-a lăsa-să-li-se-spună (das Sich-gesagt-sein-lassen)” .

În eseul intitulat „Inaptitudinea pentru dialog”, scris în 1972, şi inclus în volumul al II-lea, partea a treia, „Completări”, din lucrarea „Adevăr şi Metodă”, Hans Georg Gadamer porneşte de la ideea aristotelică potrivit căreia aptitudinea pentru dialog ar fi, „o înzestrare naturală a omului”, văzut ca „fiinţa care are limbă, iar limba există numai în dialog” . Dialogul, pare a spune aici Gadamer, este un soi de „gimnastică”, eternă, o întreţinere cultivatoare a limbii, prin care aceasta de pe urmă îşi păstrează „vitalitatea ei proprie”, îmbătrânind şi reînnoindu-se, cizelându-se într-o economie a „schimbului viu de replici”, dintre cei care intră în vorbă, intră în cuvânt, deci trăiesc oarecum laolaltă, la un nivel simbiotic, unii cu alţii.

„Oricât de codificabilă ar fi limba, oricât de mult ar avea o relativă fixare în dicţionar, în gramatică şi în literatură – vitalitatea ei proprie, îmbătrânirea şi autoînnoirea ei, înăsprirea şi rafinarea ei până la înaltele forme stilistice ale artei literare, toate acestea trăiesc din schimbul viu de replici al celor care vorbesc unii cu alţii. Limba există numai în dialog” .