Formele Comunicarii

Imagine preview
(8/10 din 1 vot)

Acest proiect trateaza Formele Comunicarii.
Mai jos poate fi vizualizat cuprinsul si un extras din document (aprox. 2 pagini).

Arhiva contine 1 fisier doc de 17 pagini .

Iti recomandam sa te uiti bine pe extras, cuprins si pe imaginile oferite iar daca este ceea ce-ti trebuie pentru documentarea ta, il poti descarca. Ai nevoie de doar 4 puncte.

Domeniu: Comunicare

Cuprins

Introducere
I. Comunicarea verbală-Caracterul arbitrar al semnului lingvistic
II. Comunicarea non-verbală:kinezica,proxemica,rolul privirii,etc.
III.Distincţia semn-simbol
IV.Comunicarea în organizaţii/instituţii
• Comunicarea managerială
V.Concluzii
Bibliografie

Extras din document

Introducere

În prezenta lucrare am urmărit să surprind cele mai importante aspecte ale comunicării în 3 ipostaze: comunicarea verbală,non-verbală şi comunicarea în organizaţii şi instituţii.

Aceste 3 ipostaze ale comunicării sunt vitale unui individ în societate pentru a stabili contact cu cei din jurul său.

Lucrarea urmeaza 3 mari direcţii:comunicarea verbală,unde se face referire la formele comunicării verbale şi caracterul arbitrar al semnului lingvistic;comunicarea non-verbală iar aici facem referire la diferite feluri de comportament non-verbal şi trecem în revistă şi distincţia dintre semn şi simbol;iar cea de-a treia direcţie urmăreşte comunicarea în sfera organizaţională,făcând referire în principal la comunicarea managerială,considerată cea mai importantă formă de comunicare în cadrul unei organizaţii sau instituţii.

„La început a fost cuvântul. Dar nu la începutul lumii, ci la începutul culturii. Dincoace de cuvânt se afla natura, dincolo de el începe cultura. Începând să vorbească, antropoidul a devenit om; laba a devenit mână, piatra necioplită a devenit unealtă, adaptarea a devenit muncă, hrana a devenit mâncare, adăpostul a devenit casă. Nici o stare sufletească nu ajunge idee decât în şi prin vorbire. Însa vorbirea nu e vorbărie, vorbăria este manifestarea zgomotoasă a tăcerii de vreme ce nu mai spune nimic. Vorbirea este principalul mijloc de comunicare şi de construire a ideilor”.1

Particularităţi ale comunicării :

- comunicarea are rolul de a-i pune pe oameni în legătură unii cu ceilalţi, în mediul din care fac parte;

- în procesul de comunicare, prin conţinutul mesajului se urmăreste realizarea anumitor scopuri şi transmiterea anumitor semnificaţii;

- orice proces de comunicare are o triplă dimensiune: comunicarea exteriorizată (acţiunile verbale şi neverbale observabile de către interlocutori), metacomunicarea (ceea ce se întelege dincolo de cuvinte) şi intracomunicarea (comunicarea realizată de fiecare individ în forul sau interior, la nivelul sinelui);

- se desfăşoară într-un context, adică are loc într-un anume spatiu psihologic, social, cultural, fizic sau temporal, cu care se află într-o relaţie de strânsă interdependenţă;

I. Comunicarea verbală

Comunicarea verbală reflectă capacitatea noastră de a gândi şi de a supune analizei, având drept principală funcţie pe aceea de a ne ajuta să ne comunicăm unii altora informaţii şi sensuri. A concepe însăşi evoluţia omenirii, în lipsa acestui tip de comunicare este un fapt imposibil; prin comunicarea verbală omenirea a dobândit capacitatea de a construi structuri complexe comune.

În cadrul comunicării, verbalul se compune din ansamblul cuvintelor şi al frazelor pe care le enunţăm, cuprinzând toate mesajele având un cod comun mai multor persoane. Sunt mesaje al căror sens este înţeles de un număr mai mare de oameni, respectiv semnele inteligibile pe care le transmitem interlocutorilor noştri. Cum? Trecând prin filtrul unui cod traductibil, înscriindu-se – în mod natural – în sfera verbalului: codul morse, alfabetul braille, indicatoarele rutiere şi notaţia muzicală au sensuri precise, putând fi traduse în cuvinte.2

De reţinut că secvenţa verbală a oricărui proces de comunicare se realizează exclusiv prin intermediul cuvintelor şi serveşte doar la formularea, stocarea şi transmiterea cunoştinţelor. De bună seamă că mesajele din comunicarea verbală se pot referi şi la emoţii, sentimente, atitudini, dorinţe, intenţii, angajamente etc., putându-se asocia cu numeroase forme de influenţare, deşi cea mai importantă este şi rămâne componenta cognitivă. Aşa cum menţionează O. Pânişoară: „Gândirea şi limbajul se dezvoltă împreună. Aşa cum modul de a gândi al fiecărei persoane este unic, şi modul de a vorbi este unic. Această unicitate a limbajului legată de fiecare persoană în parte poate fi înglobată sub denumirea de stil verbal. De altfel, stilul este un indicator (acţionând ca un revelator ori, dimpotrivă, ca un frenator) al persoanei în integralitatea sa.” 3

Comunicarea verbală prezintă două moduri de desfăşurare: orală şi scrisă. Prima dintre acestea, comunicarea orală reprezintă „varianta” de comunicare cel mai frecvent utilizată. Este de neînchipuit existenţa noastră printre semeni în lipsa comunicării orale (desigur, referirea vizează categoria non-deficienţilor, a vorbitorilor normali).

1 Henry Wald, „Comunicarea şi cunoaşterea interpesonală „ editura Ştiinţifică, Bucuresti

2 Livia Durac, „Laborator de comunicare.Suport de curs.”, editura Institutul European, 2009

3 Ion-Ovidiu Pânişoară, „Comunicarea eficientă.Metode de interacţiune educaţională”, editura Polirom, Bucureşti, 2004

Gheorghe Ilie Fârte identică existenţa a opt factori care influenţează performanţa în vorbire a unui comunicator:

• „stabilirea unor obiective specifice, măsurabile şi uşor de atins într-un răstimp scurt;

• cunoaşterea interlocutorului;

• alegerea unui context favorabil;

• planificarea vorbirii (nu însă şi compunerea în detaliu a mesajului);

• manifestarea unei atitudini potrivite pentru o comunicare directă;

• folosirea unui raport just între informaţia şi redundanţa mesajului;

• receptarea activă a retroacţiunii interlocutorului;

• adaptarea continuă la situaţia de comunicare;

În general, vom fi apreciaţi ca buni vorbitori numai dacă:

(a) oferim exact informaţia pe care o cere interlocutorul,

(b) susţinem cu sinceritate propoziţii care pot fi probate într-o măsură rezonabilă,

(c) suntem relevanţi

(d) formulăm mesaje clare, scurte şi consecvente”.4

Comunicarea scrisă nu impune prezenţa interlocutorilor într-unul şi acelaşi cadru spaţio-temporal, ea permiţând pauzele reflexive, oprirea şi revenirea. Atare fapt îngăduie ca mesajele emitentului să aibă o formulare mai atentă şi mai riguroasă, impunându-li-se şi o prezentare îngrijită. Factori de genul presiunii temporale extreme, o stare emoţională accentuată, un auditoriu potrivnic ş.a. sunt scuzabili pentru anumite perturbări în comunicarea verbală orală; în cazul celei scrise însă, problema se pune exclusiv în termeni de neatenţie, de neglijenţă sau – forma cea mai gravă – de nepricepere din partea celui care întocmeşte un conţinut informaţional. Mai mult, nu trebuie pierdut din vedere faptul că acel conţinut informaţional este adresat unui (unor) destinatar (i) care are posibilitatea citirii şi a re-citirii materialului, iar filtrul său analitic poate fi neiertător în condiţiile confruntării cu un mesaj neadecvat. Dacă în comunicarea verbală orală beneficiem şi de suportul non-verbal în transmiterea semnificaţiilor, să nu uităm că scrisul ne privează de posibilitatea apelării la sistemul elementelor non-verbale, caz în care „nuanţarea” pe care o intenţionăm va trebui articulată „din condei”, iar atare fapt ne obligă la a ne demonstra anumite competenţe. Pe de altă parte, autorul conţinutului/mesajului scris nu poate avea nici o reprezentare a modului în care îi este primit mesajul de către receptor, prin urmare este lipsit de posibilitatea oricărei intervenţii în reacţia/atitudinea acestuia vizavi de ceea ce a citit. Scriitorul nu poate decât spera că mesajul lui va întruni aşteptările cititorului; la fel de simplu, se poate ca presupunerile să-i fie înşelate, iar în acest caz comunicarea este supusă eşecului.5

Fisiere in arhiva (1):

  • Formele Comunicarii.doc