Gestionarea Situațiilor de Criză pe Exemplul Crizei Românilor și Rromilor din Italia

1. Cadrul teoretic

1.1 Noţiunea de „criză”

Deşi există numeroase încercări de abordare a crizei şi a situaţiilor de criză, nu s-a ajuns încă la o definiţie unanim acceptată. Specialiştii Centrului European pentru Studii de Securitate „George C. Marshall” definesc criza ca „o situaţie care ameninţă obiective principale, restricţionează timpul de reacţie şi surprinde factorii de decizie”.

Criza reprezintă acea perioadă în dinamica unui sistem social caracterizată prin acumularea accentuată a dificultăţilor şi izbucnirea conflictuală a tensiunilor. Ea se concretizează în manifestarea unor aspecte temporare sau cronice ale modului de organizare a unui sistem, exprimând incapacitatea acestuia de a funcţiona în modalitatea existentă. Ieşirea din criză se face fie prin schimbarea fundamentală a sistemului, fie prin modificări importante, adoptive ale structurii sale.

Criza are la bază cauze economice, politice, sociale, religioase, juridice, etnice etc., care nu au fost rezolvate în cadrul sistemului în timp util şi în mod paşnic, în scopul armonizării raportului dintre nevoi şi posibilităţi. Însă, niciodată, o criză nu va avea la bază numai una din categoriile de cauze enumerate mai sus. Întotdeauna, ea va fi generată de o sumă de cauze, din care una sau unele vor avea un rol primordial.

Crizele sunt diferite în funcţie de domeniul de manifestare şi caracteristicile lor generale, printre care cele mai importante sunt:

• lipsa totală de informare sau informarea unilaterală;

• pentru una sau toate părţile implicate în conflict, orice criză poate reprezenta o surpriză;

• pierderea controlului asupra situaţiei;

• parcurgerea graduală a etapelor pe o scară proprie de escaladare progresivă, negraduală, nonviolentă sau violentă, precum şi existenţa certă a unor interese majore în joc – obiective ori subiective;

• chiar dacă este o criză internă, în majoritatea cazurilor, radiografia ei este urmărită şi din exterior;

• procesul de luare a deciziilor înregistrează disfuncţionalităţi frecvente, ceea ce duce, de cele mai multe ori, la crearea panicii în rândul părţilor aflate în conflict;

• de regulă, organizaţia care gestionează criza îşi concentrează atenţia spre planificarea acţiunilor pe termen scurt, arareori se ajunge ca o criză să fie gestionată pe termen lung.

În contextul fiecărei crize, reacţia este cea a părţilor aflate în conflict şi este cu atât mai concludentă cu cât reprezintă măsurile, deciziile şi activităţile pe care le aplică forţele şi mijloacele la dispoziţie.

Manifestările care particularizează situaţiile de criză sunt evidenţiate de-a lungul dezvoltării istorice a societăţii româneşti, acestea prezentându-se diferit chiar şi atunci când au cauze şi condiţii comune. Totuşi, în domeniul crizelor care pot afecta securitatea naţională, câteva manifestări sunt comune şi le particularizează. Cele mai însemnate sunt:

• creşterea infracţionalităţii, prin apariţia unui grad de violenţă care-l depăşeşte pe acela specific situaţiilor normale;

• deplasarea unor grupuri mari de oameni dinspre zonele afectate de criză spre cele neafectate sau în sens invers, în scopul sprijinirii şi amplificării acţiunilor elementelor turbulente;

• izbucnirea unor tulburări şi manifestaţii de mare amploare, cu caracter revendicativ, de diverse nuanţe, greu de soluţionat şi care degenerează în acţiuni de încălcare gravă a normelor de drept, punând în pericol ordinea constituţională şi stabilitatea internă, ce se pot desfăşura la nivel naţional sau zonal;

• intensificarea trecerilor legale sau ilegale a frontierei, în ambele sensuri, dar îndeosebi către interior;

• creşterea bruscă a numărului de turişti şi ziarişti străini prezenţi în ţara noastră, atât în perioada premergătoare, cât şi în timpul desfăşurării crizei;

• tendinţa crescută a unor grupuri sociale tot mai mari de a procura armament, muniţie, explozivi şi desfăşurarea unor acţiuni vizând depozite sau unităţi militare;

• intensificarea activităţii membrilor unor misiuni diplomatice acreditate în România cu scopul vădit de culegere a informaţiilor.

1.2 Managementul crizei

Pornind de la faptul că o situaţie devine criză atunci când instituţiile statului ori mass-media o identifică drept criză, rezultă un model românesc pentru managementul crizelor, astfel:

• multe din crize sunt inevitabile datorită factorilor interni sau externi care le generează şi, ca atare, cei ce sunt chemaţi să le gestioneze trebuie să înveţe acest lucru;

• parte din crize pot afecta securitatea naţională, dar cele mai multe au doar implicaţii în planul interesului public al ideii de oportunitate, valoare, tradiţie, drepturi etc. În majoritatea cazurilor, chiar dacă situaţiile de criză nu au afectat securitatea naţională, au avut ca efect stagnarea dezvoltării economico-sociale şi chiar regres, ca urmare a pagubelor produse de violenţele manifestate;

• criza debutează cu multă confuzie şi lipsă de control şi se dezvoltă cu viteze imprevizibile;

• timpul de soluţionare a crizei este invers proporţional cu numărul şi calitatea informaţiilor şi direct proporţional cu promptitudinea obţinerii acestora;

• gestionarea crizei trebuie concepută ca un element într-un proces continuu şi complex care cuprinde conducerea în perioada precriză (gestionarea riscurilor), pe timpul desfăşurării crizei şi în faza postcriză, pentru revenirea la normalitate cu urmări cât mai mici în planul vieţii economico-sociale a ţării;

• premisă de succes asupra unei situaţii de criză o constituie echipa managerială, poate chiar Guvernul, gradul său de pregătire pentru a face faţă unor situaţii grave.