Imaginea lui Iancu Corvin de Hunedoara Difuzată de Cronicarii Bizantini

IMAGINEA LUI IANCU CORVIN DE HUNEDOARA DIFUZATĂ DE CRONICARII BIZANTINI ÎN PERIOADA 1438-1456

(Ducas, Sphrantzes, Macarie Melissenos, Laonic Chalcocondil)

Perioada de mijloc a secolului al XV-lea a reprezentat în istoria Europei danubiene şi nu numai un moment crucial datorită pericolului iminent al invaziei otomane. Imperiul Bizantin era îngenuncheat, iar turcii urmăreau să schimbe soarta continentului prin spargerea ultimei “porţi” către Europa Occidentală. Pe fondul acestei ameninţări se afirmă deosebita personalitate politică şi militară a lui Iancu Corvin de Hunedoara (?1407 - 1456), a cărui ascensiune s-a făcut simţită după moartea lui Sigismund de Luxemburg (decembrie 1437), în calitate atât de exponent al politicii de centralizare internă, cât şi al celei de apărare a Regatului maghiar, pe baza unui front comun cu celelalte popoare din centrul şi sud-estul Europei ameninţate de aceaşi primejdie otomană.

În anul1438 Albert de Austria (nepotul lui Sigismund), noul rege al Ungariei l-a numit pe Iancu ban al Severinului, funcţie pe care a exercitat-o împreună cu fratele său mai tânăr, Ioan, cu misiunea de a apăra cetăţile Severin, Gureni, Orşova şi Mehadia, situate în zonele cele mai expuse atacurilor turceşti. Având în vedere implicarea sa în problema succesiunii la tronul Ungariei şi sprijinul acordat regelui Vladislav, în primăvara anului 1441 lui Iancu i se acordă înalta demnitate de voievod al Transilvaniei, cumulată cu titlurile de comite al Timişoarei şi de ban al Severinului. El devenea, astfel, conducător militar şi politic al uneia dintre regiunile cele mai importante pentru organizarea apărării împotriva invaziei turceşti.

În acest context, dimensiunea imagologică a acestui personaj pe spaţiul bizantin din momentul în care se implică în medierea conflictului de succesiune la tronul Ungariei în 1439 şi pînă la moartea sa la Zemun (11 august 1456, în urma epidemiei de ciumă izbucnite în tabără), este de real interes întrucât, prin cercetarea cronicilor lui Ducas (“Istoria turco-bizantină 1400-1470”), Sphrantzes (“Memorii 1401 – 1477“), Macarie Melissenos (“Cronica 1258-1481”) şi Laonic Chalcocondil (“Expuneri istorice 1423-1490”) , ni se oferă interpretări contemporane asupra actorului istoric investigat, deci nealterate de trecerea timpului şi de contaminarea prin alte viziuni mai puţin obiective.

Conform istoriografiei informaţiile din cronicile bizantine menţionate sunt în mare parte precise şi deci utilizabile în demersul nostru. În ediţia critică a “Istoriei turco-bizantine” Vasile Grecu afirmă despre cronica lui Ducas că ar fi “o cuprinzătoare şi bine informată istorie turco-bizantină cu însemnate incursiuni în istoria sârbă, ungară, română, genoveză şi veneţiană, astfel încât devine un izvor istoric narativ de mare preţ pentru acest răstimp”. Cu privire la subiectul tratat în lucrarea de faţă, Vasile Grecu susţine: “multe şi însemnate sunt ştirile în cronica lui Ducas în legătură cu eroul român luptător împotriva turcilor, Iancu de Hunedoara”. Pe de altă parte, Laonic Chalcocondil “ia în seamă numai ce intră în legătură cu istoria turcilor, fiind un istoric al Imperiului Otoman mai mult decât un istoric al Imperiului Bizantin” Cu toate acestea, din cronica lui Chalcocondil se desprinde aceeaşi imagine cu privire la principele transilvănean ca urmare atât a faptului că imaginea acestuia avea un caracter unitar pe întreg mediul de referinţă, cât şi a obiectivităţii relatărilor contemporane. De asemenea, celelalte cronici din care au fost selectate informaţiile privind imaginea lui Iancu difuzată în spaţiul bizantin se bucură de aceeaşi preţuire fiind considerate izvoare istorice de primă mână, sigure. Ţinând însă cont de faptul că în mentalul colectiv bizantin turcii aveau o imagine puternic negativă, reprezentând o ameninţare continuă atât la integritatea teritorială cât şi la cea culturală a mediului de referinţă, este firesc ca imaginea principelui “peonodac” să fie percepută în termeni puternic pozitivi, datorită rolului crucial jucat de Iancu de Hunedoara în apărarea domeniilor creştinătăţii din Balcani.

În acest sens, interpretarea izvoarelor contemporane a condus la stabilirea unui sistem unitar de cuantficare a imaginii lui Iancu de Hunedoara difuzată în mediul bizantin. Sistemul cuprinde trei indicatori principali, privind dimensiunea militară, dimensiunea politică - predominante - şi dimensiunea umană, care sunt în măsură să definescă cele mai importante caracteristici ale personajului investigat aşa cum sunt ele relevate în mediul de referinţă. Dintr-un total de 44 de referiri, împărţite pe trei indicatori (militar – 20 referiri divizate în 4 subindicatori, politic – 19 referiri împărţite în 7 subindicatori şi uman- 5 referiri repartizate pe 3 subindicatori) observăm că ponderea cea mai mare aparţine referirilor pozitive, acestea cumulând 88,64% din totalul referirilor, pe când cele negative însumează doar 11,36% (fig. 2, în anexă). Observăm că ponderile cele mai însemnate în construirea imaginii actorului istoric investigat le ocupă “Dimensiunea militară” (45,45%) şi “Dimensiunea politică” (43,18%), pe când “Dimensiunea umană” reprezintă doar 11,36% din total (fig. 1, în anexă). Acest lucru se explică prin prisma rolului important jucat de Iancu în apărarea intereselor creştinătăţii balcanice, atât pe plan militar, cât şi din perspectivă politică, cronicarii bizantini înregistrând evenimentele de interes pentru mediul lor de referinţă, care ne permit să ne formăm o imagine cât mai aproape de cea reală