Limbaj și Competență în Comunicarea Publică

Este aproape incredibil că în decursul evoluţiei umane de mai bine de un milion de ani, aspectele non-verbale ale comunicării au început să fie studiate mai intens abia în anii '60, iar publicul a luat cunoştinţă de existenţa acestora numai în 1970, odată cu apariţia cărţii lui Julius Fast Despre limbajul trupului . Ea a fost un rezumat al muncii depuse până atunci de savanţii behaviorişti în domeniul comunicării non-verbale, dar mulţi dintre semenii noştri nu au aflat nici astăzi de existenţa limbajului trupului şi cu atât mai puţin de importanţa acestuia în viaţa lor.

Charlie Chaplin şi mulţi alţi actori ai filmului mut au fost pionierii folosirii cu îndemânare a comunicării nonverbale, aceasta fiind pe atunci singura metodă disponibilă a ecranului. Fiecare actor era considerat bun sau rău în măsura în care izbutea să utilizeze gesturile şi alte semnale ale trupului pentru a comunica eficient. Când filmul vorbit a devenit popular, iar aspectelor nonverbale ale jocului li s-a acordat mai puţină atenţie, mulţi actori ai filmului mut au intrat în anonimat, triumfând cei cu mai bune disponibilităţi verbale.

Stagiile actuale ale comunicării politice desfăşurate în regimurile democratice pe care le cunoaştem sunt subliniate de interacţiunea politicienilor cu colegii de breaslă respectiv cu opinia publică.

Scopul suprem al acestei interacţiuni este fidelitatea electoratului şi construcţia unei imagini respectabile. Toate interacţiunile specifice acestui tip de comunicare se realizează pe o scena virtuală organizată de mass-media cu toate mijloacele ei: presa scrisă, radio, TV, Internet. Însă o asemenea deschidere către public aduce şi variabile negative în jocul pentru putere. Acestea presupun în primul rând costuri financiare ridicate cu o implicaţie a dependenţei de actori puternici din punct de vedere financiar.

Niciodată acest suport nu va fi unul dezinteresat, în consecinţă politicul poate fi subordonat economicului dar îşi păstrează faţada de guvernare democratică. De cele mai multe ori, rolul jucat de actorul politic este discrepant faţă de caracteristicile personalităţii sale. Practic vorbim despre o imagine publică ce influenţează rezultatele scrutinelor. Electoratul este critic cu privire la comportament, vestimentaţie, gestică şi alte asemenea caracteristici. Pentru a răspunde nevoii electoratului de cele mai multe ori în spatele candidatului se află o armată de specialişti care coordonează ieşirile lui la rampă în lumina reflectoarelor. Specialiştii în relaţii publice şi consultanţi de toate formele se străduiesc să aducă în atenţia electoratului un candidat care să câştige - un învingător.

Bazându-se pe latura afectivă a electoratului politicienii duc o muncă asiduă în câştigarea sufragiilor. Orice comunicare se realizează pe două planuri: conţinutul discursului şi limbajul corporal. Când cele două aspecte sunt atinse, vorbitorul poate fi putenic, chiar carismatic. Atunci când nu sunt atinse, audienţa crede doar limbajul corpului.

1. Elemente verbale

De obicei toate analizele discursurilor făcute de mass media se leagă doar de câteva cuvinte, propoziţii, care sunt scoase din context. Este uşor să uităm că alte cuvinte sunt folosite pentru a construi împreună un întreg coerent.

Deci, merită să studiem şi să analizăm contextul şi structura discursului Preşedintelui României, Traian Băsescu, cu ocazia Unirii Principatelor Române, Iaşi, 24 ianuarie, 2008

Pentru a evidenţia mai bine atât subiectivitatea actorului politic cât şi intenţionalitatea discursului, exemplul discursului Preşedintelui României, Traian Băsescu, cu ocazia Zilei Unirii Principatelor Române (Iaşi 24 ianuarie 2008) pare a fi concludent.