Particularități lingvistice în textul publicistic-politic

I. 1. Introducere. Argument. Cuvânt înainte

Prin alcătuirea acestui proiect doresc să analizez amănunţit o serie de texte publicistice şi politice,având ca model de analiza cartea dnei Olga Bălănescu,”Redactare de texte”,pentru cunoaşterea şi înţelegerea modalităţilor de redactare a textelor,evidenţiind în mod special particularităţile lingvistice de redactare.

2.Motivul alegerii temei

Am ales aceste două tipuri de texte,cel publicistic şi cel politic,pentru a reţine particularităţile fiecărui tip de text în parte,făcând astfel o paralelă între caracteristicile comune şi trăsăturile distincte ale celor două categorii de texte. Am ales textul publicistic datorită deschiderii către receptor(publicul ţintă),gradului sporit de accesibilitate,transparentei şi determinării,pe cale persuasivă, a unui act comportamental din partea receptorului. Discursurile politice includ o neîntreruptă comunicare ideologică a emiţătorului cu lumea înconjurătoare,acesta participând afectiv intens la alcătuirea mesajului,cu scopul persuadării auditoriului. Obiectivul textului politic este acela de a schimba atitudini, de a pune probleme,de a promova principii.

3. Obiectivul propus

Odată cu redactarea acestui proiect doresc să evidenţiez principalele caracteristici ale celor două stiluri funcţionale la nivel sintactic,lexical,stilistic şi morfologic,noţiunile de diasistem,limba,vorbire,metodele de aplicare corespunzătoare a principiilor de redactare specifice fiecărui tip de text în funcţie de domeniile de utilizare şi metodele corecte de redactare a principalelor texte: publicistic şi politic.Voi prezenta principiile unei redactări corecte în fiecare dintre aceste domenii socio-profesionale,exemplificând prin texte reprezentative culese din presa scrisă.

II. Concepte teoretice

Textul publicistic

Reprezintă expresia lingvistică a celui mai eficient mijloc de comunicare în masă şi se situează echidistant între cele două forme de manifestare a limbii naţionale: scrisă şi vorbită.

Presa îşi focalizează în permanenţă atenţia asupra vieţii sociale, culturale, economice, financiare şi politice, pregătită în orice moment să surprindă greşeli, scandaluri, abateri de la legislaţie sau morală. Informaţia este esenţială pentru bună desfăşurarea a activităţii presei. Totuşi, dincolo de informaţie, în discursul publicistic există şi o componentă afectivă.

Beneficiind de o difuzare îndeajuns de largă în rândul populaţiei, presa poate manipula publicul, îl poate influenţa într-un fel sau altul, în favoarea sau defavoarea unei personalităţi publice sau a unui eveniment.

Stilul folosit de presă pentru a-şi exprima ideile, stilul publicistic, se distinge de celelalte stiluri funcţionale ale limbii prin caracterul său profund eterogen, atât sub aspect structural, cât şi tematic. Acest stil prezintă, într-o sinteză mereu adaptată la contextul social cotidian, noutate terminologică şi construcţii dense care pot alterna cu formule colocviale de adresare, cu exactitatea ştiinţifică şi cu expresia evocatoare poetică;în consecinţă,textul publicistic prezintă cu precădere,două tipuri de variante stilistice:

1. varianta colocvială,familiară,uşor accesibilă publicului larg. Emiţătorul se simte aproape de receptor sau doreşte să simuleze apropierea,tonul este prietenos,afectat,iar componenta afectivă predomina. Textul este accesibil la nivel lexical şi nu are o sintaxă complicată(limbaj publicistic subiectiv);

2. varianta elevată implica recurgerea la neologisme,tonul este formal,distant,politicos,dominând componenta informaţională(limbaj publicistic obiectiv).

Discursul publicistic este eterogen pentru că se adresează unui public numeros şi pentru că abordează subiecte din toate domeniile de activitate care prezintă interes pentru receptor. Astfel,fiecare publicaţie îşi are publicul său ţintă: publicaţiile financiar bancare se vor adresa economiştilor şi finanţiştilor în mod special,publicaţiile mondene se vor adresa femeilor,tinerilor şi adolescenţilor.

Temele abordate de presă trebuie să fie de mare actualitate şi de puternic interes pentru publicul-tinta pentru că acestea să fie parcurse. Discursul publicistic îşi propune crearea unui curent de opinie, manifestat în timp; este un demers de durată care trebuie conceput unitar şi alcătuit sistematic.

În discursul publicistic, emiţătorul este întotdeauna identificat (ziarul, editorialistul, redactorul, reporterul) şi de asemenea receptorul, deşi colectiv, este clar identificat de emiţător. Relaţia dintre emiţător şi receptor trebuie să fie bilaterală, răspunsul receptorului manifestându-se prin extinderea curentului de opinie indus. Această relaţie se bazează pe apropiere, afectivitate; este o relaţie amiabilă, care induce un cadru informal de manifestare. Relaţia dintre emiţător şi receptor trebuie păstrată în permanenţă vie, receptorul trebuie să se simtă în centrul atenţiei ziarului respectiv, trebuie să-şi găsească răspunsul la întrebările care îl frământă.

Intenţia emiţătorului este să-şi extindă cât mai mult publicul-tinta, să aibă un public numeros pentru a-şi dovedi, în contextul celorlalte discursuri publicistice, întâietatea punctelor de vedere.