Relațiile Publice și Publicitatea în Comunicarea cu Presa

INTRODUCERE

În societatea românească post-decembristă, relaţiile publice au cunoscut o evoluţie impresionantă. Au fost înfiinţate numeroase facultăţi şi secţii de profil, în timp ce majoritatea organizaţiilor de stat sau particulare şi-au creat departamente specializate în această activitate. Mai mult, s-au constituit agenţii care se ocupă de crearea şi menţinerea unei imagini pozitive în rândul populaţiei, a diferitelor instituţii, care apelează la serviciile lor.

O parte esenţială a activităţii de relaţii publice este comunicarea cu mass-media, canalul prin care mesajele importante pot ajunge la cei vizaţi la timpul şi la momentul potrivit.

Şi pentru ca activitatea de relaţii publice să-şi atingă scopul trebuie să ne punem în locul persoanei care va recepţiona mesajul, şi să decidem ce este interesant şi ce nu.

Lucrarea de faţă îşi propune să prezinte metodele prin care poate fi definit acest deziderat.

În primul capitol am realizat un scurt istoric al relaţiilor publice şi al publicităţii, completat cu definirea acestor termeni. Am arătat că fără o planificare atentă a acţiunilor de relaţii publice, câştigarea încrederii jurnaliştilor şi a publicului nu poate fi obţinută.

În capitolul al II-lea am prezentat o paralelă între relaţii publice şi publicitate, reclamă, lobby, marketing. Aceasta deoarece aceste activităţi sunt deseori confundate, ele având similitudini, dar şi mari discrepanţe.

Tehnicile pe care le utilizează sunt asemănătoare, ceea ce măreşte şi mai mult confuzia.

În capitolul al III-lea, am descris caracteristicile diverselor suporturi media, cu avantajele şi dezavantajele lor.

Capitolul IV se referă la atribuţiile biroului de presă şi la modalităţile prin care membrii săi pot realiza o comunicare eficientă cu mass-media.

Următorul capitol prezintă segmentele publicitare şi campaniile de relaţii publice, cu asemănările şi diferenţele care există între ele, dar şi cu modul în care se influenţează reciproc.

Penultimul capitol are ca subiect comunicarea cu presa în momente de criză. Sunt prezente aici modalităţi pentru ca o criză oarecare din viaţa unei instituţii să nu se transforme într-o catastrofă de nedepăşit.

Ultimul capitol este unul aplicativ, în care am înfăţişat felul în care este realizată comunicarea cu presa la filiala Iaşi a Partidului Naţional Liberal.

CAP. I SURT ISTORIC AL RELAŢIILOR PUBLICE

1.1. Ce sunt relaţiile publice

“Fără o prezentare gen public relations se întâmplă un lucru teribil: nimic”. Această afirmaţie a lui Mike Hughes ilustrează importanţa activităţii de relaţii publice. S-a observat că în societatea modernă orice instituţie care doreşte sprijinul publicului trebuie să realizeze programe care să-i asigure relaţiile cu acesta şi înţelegerea lui.

Una din cele mai vechi forme de relaţii publice este publicitatea, folosită din cele mai vechi timpuri. Un exemplu îl reprezintă inscripţia: „Votaţi pentru Cicero. Este un om bun.“ Însuşi Iulius Cezar a ordonat, în anul 50 î.e.n., lipirea unui afiş de informare, denumit „Acto Diurno, în afara Forumului, cu scopul de a informa cetăţenii despre activităţile legislatorilor romani“

Prin urmare, relaţiile cu societatea, cu guvernul, cu angajaţii, cu investitorii, petiţionarea, publicitatea sunt toate activităţi cu rădăcini adânci în istorie.

Totuşi, relaţiile publice, în adevărata lor semnificaţie s-au dezvoltat din publicitatea simplă a secolului al XIX-lea.

Dar istoria adevărată a publicităţii începe încă din secolul al XVII-lea, în Anglia şi Franţa, “odată cu naşterea tipăriturii publicitare sub aspectul anunţurilor comerciale; apoi cu fuziunea activităţii jurnalistice (informatice) şi a activităţii publicitare propriu-zise într-unul şi acelaşi raport mixt: organul de presă Abia în secolul al XIX-lea se va instituţionaliza publicitatea odată cu crearea agenţiilor şi care va însoţi progresele societăţii industriale”

Urmărind însă evoluţia istorică a conceptului „relaţii publice“, autorii lucrării „Efective Public Relations“ cred că “la începutul anilor 1900, puternicii afacerişti au angajat relaţiile publice să le apere interesele împotriva jurnaliştilor şi a reglementărilor guvernamentale. Au fost destule utilizări pozitive ale relaţiilor publice în această perioadă, însă accentul a fost pus pe “spunerea poveştii noastre” şi pe organizarea de contraatacuri menite să influenţeze opinia publică şi să prevină schimbările în politica publică.

Conceptul de comunicare persuasivă într-o singură direcţie a dominat perioada primului război mondial În timpul acestor ani, relaţiile publice au îmbrăcat forma publicităţii destinate influenţării celorlalţi Ca rezultat, chiar şi astăzi, mulţi practicanţi se descoperă tratând cu managerii şi clienţii exclusiv în spiritul acestui concept: convingerea celuilalt.

La sfârşitul anilor 1930, Harwood L. Childs a introdus un concept mai avansat, care abia de curând a devenit parte a “gândirii contemporane”. El a spus că funcţia de bază “este să schimbe sau să ajusteze în interesul publicului acele aspecte ale personalului nostru sau ale comportamentului companiei noastre, care au o manifestare socială “. Child a afirmat că relaţiile publice ajută organizaţiile să se adapteze mediului lor.

În timpul primelor decenii de după cel de-al doilea război mondial, conceptul de relaţii publice s-a dezvoltat, ajungând să includă noţiuni de comunicare în dublu sens: reciprocitate şi relaţionare. Definiţiile includ cuvinte cum ar fi “reciproc”, “mutual” sau “între”, indicând trecerea de la o vedere interactivă a funcţiei. Institutul Britanic de Relaţii Publice defineşte funcţia ca un efort de stabilire şi menţinere “reciproc înţelegătoare între o organizaţie şi publicul său”.