Rolul Elementelor Simbolice în Discursul Politic

INTRODUCERE

Înţelegerea naturii şi însemnătăţii schimburilor declanşate sau realizate prin introducerea vectorului televizual şi al modului mediatic de comunicare în câmpul politic trimite la două operaţii analitice de descoperire a sensului.

Prima operaţie este de a descifra amestecul superficial al schemelor tradiţionale ale vieţii publice sub efectul caricatural al oglinzii-lupă televizuale care, focalizând asupra „politicii-spectacol", tinde să acuze inadaptarea sau deprecierea codurilor simbolice convenţionale ale relaţiei guvernanţi/ guvernaţi, alimentând, astfel, reprezentarea unei crize a reprezentării politice.

A doua operaţie discerne în figurile mediatice originale ale noii comunicări politic, care se schiţează în contrapunct, liniile de forţă şi de coerenţă ale reîntocmirii spaţiului public de mediere între societatea civilă şi sistemul politic, ale remodelării acestei scene democratice, pe care o realizează, astăzi, procesul generalizat de recodare a dispozitivului sau simbolic tradiţional.

Această nouă configuraţie a spaţiului public democratic poate, într-adevăr, să se lase reperat la diferitele niveluri în care se leagă şi se întreţine relaţia de reprezentare referitoare la diviziunea însemnată a muncii politice care îi dă formă şi sens. Ea se evidenţiază îndeosebi printr-o serie de schimburi semnificative legate de punerea spectaculară în scenă a activităţilor specializate ale câmpului politic şi, mai ales, a riturilor sale electorale, cu adaptarea corelativă la exigenţele sale a formelor şi stilurilor de acţiune, dar şi a strategiilor de putere ale agenţilor profesionişti ai acestui câmp, cu instituţionalizarea progresivă a expertizei în comunicare în structurile lor, reţele şi jocuri de rol specifice. Tot aşa despre evoluţiile, transformările şi inovaţiile în care putem descoperi indicii sau semnele deschiderii unei „agora catodice" originale, în care se remodelează ansamblul simbolicului caracteristic democraţiei reprezentative, sub efectul mediatizării vieţii sociale şi politice.

CAPITOLUL I. POLITICA-SPECTACOL

Tematica dezbaterilor se ancorează în spaţiul public prin intermediul diferitelor domenii de reprezentare a practicii sociale care îl construiesc: politicul, religiosul, juridicul, ştiinţificul şi ceea ce se numeşte „domeniul civil”... „Dezbaterea televizată este cuvântul pus în imagine pentru a face vizibilă o parte din ceea ce se petrece în spaţiul public”

O perioadă îndelungată, prin dezbateri televizate s-au înţeles în special confruntările electorale dintre candidaţii politici, îndeosebi cei pentru preşedinţie. Un loc important acestei perspective îl acordă autorul francez Patrick Lecomte, care pleacă de la influenţa politică foarte mare pe care mass-media a căpătat-o în ultimele decenii şi de la faptul că “dezbaterea electorală dintre doi lideri naţionali aflaţi în competiţie pentru putere la cel mai înalt nivel este un spectacol emblematic al politicii mediatizate.”

Autorul prezintă emisiunea dezbatere ca pe o confruntare de idei şi de proiecte “la vârf”, care este reglată şi arbitrată de mediatori profesionişti. Duelul retoric se reduce şi este perceput ca o luptă de la om la om, învingătorul fiind stabilit “prin judecata lui Dumnezeu”.

În ţara noastră au rămas celebre confruntările televizate dintre candidaţii la preşedinţie din anii care au urmat lui 1989: I. Iliescu – R. Câmpeanu – I. Raţiu (în 1990), I. Iliescu – E. Consantinescu (1996) sau T. Băsescu – A. Năstase (2004).Toate întâlnirile au fost găzduite de televiziunea publică ce are, încă, un anumit monopol din acest punct de vedere.

O emisiune dezbatere beneficiază de o dublă perspectivă sau, ca să folosim o sintagmă care aparţine autorilor P. Charaudeau şi R. Ghiglione, de o “dublă punere în scenă”: verbală şi vizuală. Este ceea ce deosebeşte în mod esenţial dezbaterea televizată de cea radiofonică. Punerea în scenă verbală are la bază trei tipuri de mize:

1. Miza de luare în posesie a cuvântului. Este ceea ce declanşează “lupta” invitaţilor pentru a acapara cât mai mult microfonul.

2. Miza influenţei între participanţii care pot dezvolta strategii de alianţă sau de conflict, după cum le dictează interesele pe care le reprezintă.

3. Miza adevărului. Acesta este o axă faţă de care se poziţionează invitaţii. Punerea în scenă vizuală reprezintă specificul televiziunii şi face diferenţa între mesajul audio şi cel video.

Şi aici avem în vedere tot trei categorii de mize şi anume:

1. Miza vizibilităţii. Invitatul care apare cel mai mult “în video” are şansele cele mai mari de a câştiga confruntarea.

2. Miza ghidajului privirii. Mişcarea camerei propune deja telespectatorului un punct de vedere care poate fundamenta o anumită opinie. Aici mai putem vorbi despre modul în care sunt plasate camerele, unghiurile de vedere, maniera de montaj etc.

3. Miza transparenţei/opacităţii discursului. Imaginea poate completa (susţine) sau poate intra în contradicţie cu discursul, efectele şi percepţia telespectatorilor fiind, evident, total diferite .

Orice tentativă de analiză obiectivă a impactului revoluţiei mediatice asupra politicii trimite întâi la măsurarea audienţei şi a influenţei emisiunilor televizate care îi sunt consacrate, manifestări emblematice de punere a sa în spectacol. Însă, acest spectacol politic este, mai puţin în perioadele electorale, un gen minor în programele televizuale.