Stresul în Procesul de Comunicare Organizațională

Introducere

Comunicarea umană este un ansamblu de activităţi în cadrul căruia comunicarea prin limbaj este doar una dintre componente, e drept, cea mai importantă prin complexitatea ei. Termenul comunicare poate avea mai multe accepţiuni cum sunt cele de transmitere, prezentare, înştiinţare, împărtăşire ( a unor sentimente, stări de spirit, etc.), aducere la cunoştinţă, schimb de idei. etc

Într-o societate modernă unde informaţia reprezintă cel mai important factor dar şi modul în care aceasta este procesată un mare cel mai mare factor îl reprezintă comunicarea. Comunicarea este punctul de pornire în orice acţiune mai ales intr-o organizaţie deoarece cu cât aceasta este mai fluentă şi mai bine pusă la punct rezultatele vor fi întotdeauna. Stresul în comunicare şi mai ales în comunicarea organizaţională are un impact major asupra eficaţitaţii indivizilor care activează in respectiva firmă.

În Uniunea Europeană, stresul în muncă reprezintă a doua problemă de sănătate legată de activitatea profesională, după afecţiunile dorsale, printre cele mai des întâlnite problemele de sănătate de la locul de muncă. Stresul legat de activitatea profesională apare atunci când solicitarile mediului de muncă depăşesc capacitatea angajaţilor de a le face faţă sau de a le menţine sub control.

Stresul nu este o boală în sine, dar dacă este intens şi de durată, poate să conducă la apariţia unor probleme de sănătate mentală şi fizică. Starea de presiune, poate să îmbunătăţească performanţele şi să aducă o anumită satisfacţie în muncă, prin atingerea obiectivelor urmărite. Dar atunci când solicitările şi presiunile depăşesc anumite limite, ele conduc la stres. Şi această situaţie nu este favorabilă nici pentru angajaţi, nici pentru întreprindere.

Capitolul I

STRESUL: GENERALITĂŢI ŞI CONCEPTE

1.1. CONCEPTE GENERALE ALE STRESULUI

Stresul reprezintă acea situaţie care exercită o presiune fizică sau psihică asupra unei persoane. Stresul poate produce schimbări şi dereglări în organism. Stresul mai poate fi definit şi prin prisma efectelor sale: „reacţia minţii şi a trupului la schimbare” sau: „dezechilibrul produs atunci când actualele abilităţi şi resurse ale unei persoane sunt insuficiente pentru a face faţă cerinţelor unei situaţii date”. Sau chiar: „teama indusă unui organism care încearcă să-şi păstreze normalitatea în faţa potenţialilor agenţi care îl pot afecta”.

Această stare a fost pentru prima dată studiată în mod ştiinţific de către profesorul Hans Selye. El a urmărit reacţiile cobailor la factori negativi de mediu cum ar fi căldura, frigul sau zgomotele excesive, injectarea unor substanţe iritante, suprasolicitarea musculară, emoţiile (frica, frustrarea, mânia). În continuare, vom prezenta pe scurt câteva dintre concluziile la care a ajuns, ca urmare a cercetărilor efectuate.

Reacţia comună la factorii de stres este, în primul moment, aceea de mobilizare totală a sistemului endocrin şi de reducere temporară a eficienţei organismului până la punerea în funcţiune a forţelor care să asigure mobilizarea şi adaptarea la stres. În a doua fază, se produc adaptarea şi rezistenţa la factorii de stres prin secretarea adrenalinei şi nonadrenalinei. Aceşti hormoni intră în circuitul sanguin şi împiedică modificări, cum ar fi: creşterea nivelului de colesterol şi acizi graşi, deteriorarea proceselor digestive, care ar dăuna stării de sănătate a organismului.

Efectele stresului pot fi pozitive pe termen scurt (îi ajută pe oameni să gândească mai clar în situaţii de panică sau să fie mai creativi). Dacă nu există însă o supapă de eliberare a stresului, prin acţiuni menite să ajute organismul, fie să evite factorul de stres, fie să-i facă faţă, efectul cumulativ poate deveni periculos. Selye a descoperit că organismul are o energie limitată de adaptare, fiecare reacţie la stres consumând o parte din această preţioasă resursă.

Oamenii pot tolera niveluri ridicate de stres atunci când simt că pot lua măsuri împotriva acestuia, precum şi dacă există pauze între evenimentele generatoare de stres. Întoarcerea la starea de echilibru este garantată de către sistemul nervos. În cazul unei persoane supuse unui stres permanent, lipsite de perioade de „odihnă şi digestie”, glandele care produc adrenalină pot claca.

Deci, adaptarea la stres nu poate continua la nesfârşit. La un moment dat, când energia de adaptare se epuizează, se instaurează cea de a treia fază, starea de colaps care ia forma unor suferinţe fizice sau psihice. În cazul suferinţelor fizice, este necesară odihna la pat, pentru ca rezerva pe termen scurt de energie consumată să se poată reface prin transfer dintr-o altă rezervă de energie, cea pe termen lung. Dacă nu se ia această măsură, toate rezervele se epuizează complet şi viaţa nu mai poate continua.