Teoria Comunicării

I.Introducere

Omul caută din ce în ce mai des răspunsul la întrebarea „cine sunt?”. Înțelegem și învățăm cine suntem și cum suntem percepuți în și de societate în primul rând prin procesele de comunicare interpersonală. Astfel, percepția proprie despre cine suntem este rezultatul manierei în care ne văd ceilalți. În plus, toate acțiunile noastre sunt determinate, într-o mare măsură, de persoana care credem că suntem, iar persoana care credem că suntem este înfluențată de maniera în care ceilalți răspund la comportamentele noastre. Și asta pentru că imaginea pe care o avem despre noi are nevoie de verificare, de confirmare și de suportul celorlalți. Iar această confirmare are la bază și comunicarea nonverbală.

Cercetătorul William Schultz (1966) identifică trei nevoi interpersonale fundamentale ale omului: de includere, de control, de afecţiune.

Nevoia de includere trimite la recunoaştere de cãtre ceilalţi, la nevoia de a fi remarcat şi stimat.

Nevoia de control trimite la cãutarea puterii, la dorinţa de a i se încredinţa anumite sarcini, de a-i putea influenţa pe ceilalţi.

Nevoia de afecţiune trimite la distanţa socialã pe care oamenii doresc sã o pãstreze între ei - unora le place sã fie intimi, cãlduroşi în aproape toate relaţiile, chiar şi în cele pasagere şi aşteaptã ca şi ceilalţi sã adopte un comportament asemãnãtor.

Corpul este o sursă primară de semnificație. Oamenii transformă peste două treimi din mesajele produse de corp, aproximativ 700.000 de semne fizice dintre care 1.000 de posturi diferite, 5.000 de gesturi și 250.000 de expresii faciale.

Semnele corporale au de obicei o funcție socială, reglând relațiile dintre Sine și Ceilalți. Ele se asigură că modurile în care oamenii interacționează și se poartă în cadrul sferelor culturale specifice și în societate în general, sunt regulate și fluide.

Să luăm un exemplu concret: să ne imaginam un individ din SUA sau Canada care urmează să intre într-un lift, în care se află trei persoane care nu se cunosc între ele. Individul poate să își dea seama de acest lucru pentru că oamenii din lift sunt pozitionați către colțurile liftului, cu fața îndreptată spre podea sau către uși, și păstează liniștea. Odată intrat în lift, individul știe că ceilalți se așteaptă ca el să se poziționeze către cel de-al patrulea colț, adoptând o postură asemănătoare - cu fața spre podea, evitând contactul vizual cu ceilalți și desigur, păstrând liniștea. Pe scurt, dacă el/ea este un participant activ al culturii nord americane, instinctiv va ști codul adecvat al liftului.

Dacă individul se poartă altfel - îi privește fix pe ceialți – aceștia se vor enerva pentru că îi vor interpreta comportamentul ca fiind conflictual sau deranjant. Este de asemenea posibil ca ceilalți să îl ignore complet.

Din acest exemplu am vrut să reiasă faptul că, în diferite culturi, semnele corpului și codurile care reglează comportamentele nonverbale sunt rezultatul percepțiilor asupra corpului, văzut ca ceva mai mult decât o substanță fizică. Gesturile, expresiile faciale, posturile și alte acțiuni ale corpului, toate comunică ceva relevant din punct de vederee cultural într-o anumită situație socială.

Semnele corpului sunt de două feluri: semnale emise cu un anumit scop (witting), și semnale emise instinctiv (unwitting). Nu doar omul, ci toate ființele au capacitatea de a emite și a răspunde la semnale specifice pentru a surpraviețui. Păsările, de exemplu, se nasc cu capacitatea de a produce un anumit tip de gângurit care nu este afectat de nicio expunere la alte cântece specifice alor specii. De fapt, o pasăre crescută în izolare, sau în captivitate, va cânta un cântec simplu, pe care o pasăre din sălbăticie îl va dezvolta în mod natural. Aceasta însă nu înseamnă că semnalele emise nu sunt supuse factorilor de adaptare sau mediului înconjurător. Multe specii de păsări au dezvoltat dialecte regionale de gângurit prin imitarea aparentă între ele.

Un număr mare de semnale le corpului se manifesta însă la oameni ca semnale instinctive. S-a demonstrat, de exemplu, că bărbații sunt atrași de femeile care au pupilele mari, care semnifică inconștient sexualitate și un interes puternic, și le face pe femei să pară mai tinere.

Oamenii au dezvoltat semnale conștiente pentru o multitudine de scopuri intenționate: salutul din cap, privitul, ghiontul, lovitul cu piciorul și altele. Așa cum lingvistul Karl Buhler a observat, aceste semnale sunt regulatori, provocând sau înlocuind acțiuni și reacții. Sistemele de semnale mecanice și artificiale au fost inventate de asemenea pentru scopuri social convenționale – semne din gări, semafoare, semne pentru fumători, lumini de alertă, sirene și altele.

Limbajul corpului este adesea folosit pentru a indica comunicarea prin gesturi, posturi, semnale și semne intenționate și/sau involuntare. Cuprinde de asemenea și stiluri vestimentare și alte practici ca tatuarea corupului sau body piercing.

Limbajul corpului comunică informațiile nespuse verbal despre identitatea unei persoane, realațiile ei, dar și starea de spirit, motivații și atitudini. De aceea putem spune că joacă un rol extrem e important în cadrul relațiilor interpersoanle. Studiul știintific al limbajului corpului se numește kinezica.

Termenul „kinesics” provine din lima greacă și este invenția lingvistică a antropologului american Ray L. Birdwhistell (1918-1994). El utilizează pentru prima dată termenul în lucrarea sa, “Introduction to Kinesics”, din 1952, mai apoi și în „Kinesics and Context”, din 1970. Cuvântul a fost folosit cu înțelesul de „studiu al mișcării corpului în relație cu aspectele nonverbale ale comunicării interpersonale”.