Timpul si Comunicarea - Traditiile ca Forma de Comunicare - Rolul Agentului Financiar-Contabil in Respectarea si Promovarea Traditiilor Categoriilor de Clienti

Imagine preview
(8/10 din 1 vot)

Acest proiect trateaza Timpul si Comunicarea - Traditiile ca Forma de Comunicare - Rolul Agentului Financiar-Contabil in Respectarea si Promovarea Traditiilor Categoriilor de Clienti.
Mai jos poate fi vizualizat cuprinsul si un extras din document (aprox. 2 pagini).

Arhiva contine 1 fisier doc de 17 pagini .

Profesor indrumator / Prezentat Profesorului: Vasile Marin

Iti recomandam sa te uiti bine pe extras, cuprins si pe imaginile oferite iar daca este ceea ce-ti trebuie pentru documentarea ta, il poti descarca. Ai nevoie de doar 4 puncte.

Domeniu: Comunicare

Cuprins

Capitolul 1. Comunicarea-noţiuni introductive 3
1.1. Ce este comunicarea 3
1.2. Forme ale comunicãrii 4
Capitolul 2. Comunicarea nonverbalã 4
2.1. Structura comunicãrii nonverbale 5
2.2. Funcţiile comunicãrii nonverbale 5
2.3. Proxemica sau percepţia şi utilizarea spaţiului 6
2.4. Artefactele 8
2.5. Expresiile faciale 10
2.6. Zâmbetul şi râsul 10
2.7. Limbajul timpului 12
Capitolul 3. Rolul agentului financiar- contabil înrespectarea şi promovarea tradiţiilor categoriilor de clienţi 13
3.1. Definiţie şi prezentare 13
3.2. « Prima şi ultima impresie conteazã cel mai mult" sau "O imagine face cât 1.000 de cuvinte « 14
Bibliografie 17

Extras din document

1. COMUNICAREA – NOŢIUNI INTRODUCTIVE

1.1.Ce este comunicarea

Esenţa procesului constă în transferul sau trimiterea informaţiei de la receptor la emiţător. Acest model elementar trebuie însă extins, deoarece comunicarea nu se încheie niciodată cu simpla preluare sau receptare a informaţiei.

Privită ca un act de punere în relaţie a emiţătorului cu receptorul, comunicarea poate fi înţeleasă drept ansamblul proceselor fizice şi psihologice prin care se efectuează operaţia punerii în relaţie cu una sau mai multe persoane în vederea obţinerii unor anumite obiective.

Ĩntr-un sens foarte larg acest termen desemneazã orice proces prin care o informaţie este transmisã de la un element la altul, aceste elemente fiind de naturã biologicã, tehnologicã sau socialã. Ĩn sensul strict, el se limiteazã la acest ultim aspect şi poate fi definit ca un proces prin care congenerii interacţioneazã în cadrul finalitãţilor de supravieţuire a grupului prin mijlocirea unor semnale mai mult sau mai puţin specifice. Procesul de comunicare se realizeazã totdeauna într-un episod comportamental: un act produs de un membru al grupului sintetizeazã o modificare de comportament la un congener.

Pentru a diferenţia episodul comunicativ de alte forme de interacţiune comportamentale, douã criterii trebuie luate în consideraţie: statutul social al interacţiunii şi gradul de specificitate al comportamentului declanşator. Nu vom vorbi de comunicare decât atunci când un episod comportamental se înscrie în cadrul de finalitãţi colective barate de reguli de organizare a speciei sau a grupului.

Capacitatea de specie se realizeazã în diverse coduri convenţionale cu caracter socio-istoric, care fac în plus obiectul reprezentãrilor individuale: comunicarea este din acel moment garantatã simultan de cãtre grup şi de cãtre indivizi. Oricare ar fi gradul de structurare socialã a speciei şi oricare ar fi gradul de structurare, specializare ale semnalului declanşator, informaţia generatã în episodul comunicativ are un statut dublu: pe de o parte informaţia se poate defini ca efect comportamental al semnalului.

La specia umanã de exemplu, individul care a învãtat o limba cunoaşte valori reprezentative; el cunoaşte sensul sau semnificatul. Pe de altã parte valoarea informativã a unui semnal constituie totdeauna şi un efect de interacţiune; un comportament nu este semnal decãt prin raporturile funcţionale pe care le întreţine cu contextul sãu.

La specia umanã acest efect al contextului este mediatizat, organizat prin reguli de interacţiune socialã, care au sistemele deschise; de exemplu în termini de reguli de folosire şi în termeni de ritualuri. Acest efect al contextului conferã semnalului valoarea sa informativã.

Fiecarei forme de mişcare şi organizare a materiei îi corespunde un anumit gen de comunicare cu ambianţa. Pentru sistemele anorganice, materiale, comunicarea cu mediul ambient se realizeazã în contextual principiului conexiunii universale.

Comunicarea înţeleasă ca proces are la bază patru componente fundamentale:

• emiţătorul,

• canalul de comunicare,

• informaţia transmisă,

• receptorul.

1.2.Forme ale comunicãrii

În funcţie de numărul participanţilor şi tipul de relaţie dintre ei, există următoarele tipuri de comunicare:

• comunicarea verbalã

• comunicarea non-verbalã

• metacomunicarea

2. Comunicarea nonverbalã

Pentru a comunica, oamenii nu folosesc numai cuvintele. De câte ori comunicăm, trimitem în exterior mesaje şi prin intermediul altor mijloace. Chiar atunci când scriem sau vorbim, noi totuşi comunicăm ceva, uneori neintenţionat.

Ĩn literatura de specialitate sunt menţionate nu o singurã definiţie a comunicãrii nonverbale, ci mai multe şi toate sunt acceptate. Totul depinde din ce perspectivã este abordat procesul de transmitere a semnelor nonligvistice.

Comunicarea nonverbalã este cumulul de mesaje, care nu sunt exprimate prin cuvinte şi care pot fi decodificate, creând întelesuri. Aceste semnale pot repeta, contrazice, înlocui, completa sau accentua mesajul transmis prin cuvinte. Importanţa comunicãrii nonverbale a fost demonstratã în 1967 de cãtre Albert Mehrabian . Ĩn urma unui studiu, acesta a ajuns la concluzia cã numai 5% din mesaj este transmis prin comunicare verbalã în timp ce 38% este transmis pe cale vocalã şi 55% prin limbajul corpului.

Comunicarea nonverbalã, opusã comunicãrii verbale este conceputã de multã vreme ca limbaj în sens strict. Ĩn aceastã viziune toate celelalte forme de comunicare sunt considerate ca secundare (scrisul). Teoriile contemporane ale comunicãrii influenţate de discipline atât de diverse ca lingvistica enunţarii, psihologiei, sociologiei, antropologiei, asigur astãzi locul cuvenit comunicãrii nonverbale, bazându-se pe ipoteze ale canalelor multiple ale comunicãrii umane. Comunicarea umanã este conceputã ca o enunţare eterogenã rezultând din combinarea de elemente vocal acustice şi vizuale.

2.1. Structura comunicãrii nonverbale.

Analiza structurii comunicãrii nonverbale impune luarea în considerare a codurilor, modelelor şi scopurilor specifice implicate. Ĩn comunicarea nonverbalã se folosesc seturi de semne, coduri, care prin combinare dau o anumitã structurã. De exemplu, semnalele vizuale pot fi asociate semnalelor olfactive. De fapt, aceste semne sunt stimuli senzoriali care impresioneazã simţurile omului (vãz, auz, pipãit, miros). Pe baza semnelor şi canalelor de transmitere li s-au propus multiple clasificãri ale comportamentelor nonverbale şi ale comunicãrii nonverbale.

Ĩn literatura de specialitate se aminteşte gruparea comunicãrii nonverbale în trei categorii, propusã de J. Ruesch şi W. Kess :

• limbajul semnelor incluzând gesturile;

• limbajul acţiunilor incluzând mişcãrile corpului implicate în diferite activitãţi;

• limbajul obiectelor care încorporeaza dispunerea intenţionatã sau neintenţionatã a obiectelor în spaţiu în vederea utilizãrii lor.

O altã clasificare o datorãm lui S. Harrison care împarte comunicarea nonverbalã în patru categorii:

• coduri de executare asociate mişcarilor corpului, expresiilor faciale, privirii, atingerii şi activitãtilor vocale ;

• coduri spaţio – temporale referitoare la mesajele rezultate din combinarea utilizãrii spaţiului şi timpului ;

• coduri artefac utilizate în mesajele primite de la obiecte ;

• coduri mediatoare referitoare la efectele speciale rezultate din interpunerea între emiţãtor şi receptor.

Fisiere in arhiva (1):

  • Timpul si Comunicarea - Traditiile ca Forma de Comunicare - Rolul Agentului Financiar-Contabil in Respectarea si Promovarea Traditiilor Categoriilor de Clienti.doc

Alte informatii

Universitatea din Bacău Facultatea de Ştiinţe Economice Specializarea: Contabilitate şi Informatică de Gestiune