Analiza Echilibrului Economico - Financiar al Întreprinderii

Capitolul 1 – Stadiul cunoaşterii

1.1. Noţiunea de echilibru economico - financiar

Problema echilibrului general al economiei ocupă un loc de seamă în teoria şi practica economică.

Definirea echilibrului variază de la o teorie la alta, dar aşa cum arată laureatul la premiul Nobel pentru economie, francezul E. Malinvaud conceptul de bază rămâne acelaşi. Ipotezele fundamentale ale modelului lui Malinvaud sunt:

1. economie monetară de producţie închisă, cu două pieţe – piaţa bunurilor şi a serviciilor şi piaţa muncii – (se presupune că piaţa monetară se află în echilibru atunci când celelalte două pieţe sunt la rândul lor în echilibru – legea lui Walras);

2. şomaj clasic, în care există exces al ofertei pe piaţa muncii şi exces al cererii pe celelalte două pieţe ale celor două bunuri;

Termenul de echilibru a fost introdus şi fundamentat în economie din ştiinţele naturii în cadrul teoriei preţurilor şi alocării resurselor. L. Walras i-a acordat un loc proeminent (1874), demonstrând că atunci când oferta unui bun este egală cu cererea sa, piaţa respectivă se află “într-o stare staţionară” sau în echilibru.

A. Marshall vorbea de “un echilibru temporar”, pentru a insista asupra faptului că se schimbă în timp condiţiile egalităţii între cerere şi ofertă.

Mai târziu conceptul a fost utilizat în afara acestui context particular. J. Keynes , în lucrarea Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor şi mai ales discipolii săi au studiat modul cum echilibrul ocupării forţei de muncă depindea de politicile financiare şi monetare. Progresul economiei matematice a contribuit mult la răspândirea aceluiaşi concept abstract în toate ramurile ştiinţei economice.

Mult timp, termenul de echilibru a fost asociat cu ideea unei ordini economice, care ar satisface cel mai bine nevoile umane. De exemplu A. Marshall s-a referit la “echilibrul dintre dorinţă şi efort”. O examinare atentă a acestui concept a fost făcută şi de F. Machlup în lucrarea “Equilibrium and disequilibrum”. Pornind de la premisa că modelul său, ca şi echilibrele sale sunt “construcţii mentale”, noţiunea de echilibru fiind intim legată de modelul în care ea apare, el a definit echilibrul drept “o constelaţie, variabile in corelaţie alese astfel încât să se adapteze una celeilalte, pentru ca nici o tendinţă inerentă spre schimbare să nu predomine în modelul construit de ele”.

E. Malinvaud în opera “Logic Methodology and Philosophy of Science” formulează următoarea definiţie: “un echilibru este o stare în care acţiunile diferiţilor agenţi sunt reciproc consistente una cu alta şi individual compatibile cu comportamentul acestor agenţi”.

Starea de echilibru economic este o expresie a compatibilităţii, a concordanţei relative a deciziilor luate de agenţii economici producători şi respectiv consumatori, aceasta menţinându-se într-o anumită perioadă de timp, până în momentul în care intervin factori perturbatori, cu acţiune contrarie.

În economie acţionează în permanenţă forţe contradictorii care tind spre stări de echilibru. În condiţiile economiei de piaţă concurenţială, echilibrul economic se manifestă sub forma unei stări proprii pieţei generată de acţiunea agenţilor economici în calitatea lor de producători-vânzători şi de cumpărători-consumatori. Agenţii economici producători urmăresc maximizarea profiturilor lor în timp ce agenţii economici consumatori, satisfacerea trebuinţelor lor.

În funcţie de conţinutul proceselor economice şi de modul de exprimare a rezultatelor economice, echilibrul economic îmbracă următoarele forme: materială, valorică şi resursele de muncă.

Echilibrul economic material exprimă acea stare de concordanţă relativă între volumul, structura şi calitatea producţiei (oferta globală) pe de o parte şi nevoile de consum final şi de producţie (cerere globală) sub aspect cantitativ, structural şi calitativ, pe de altă parte.

Echilibrul economic valoric exprimă concordanţa relativă între diferitele structuri valorice ale rezultatelor economice, între acestea şi eforturile depuse. În cadrul acesteia se disting forme speciale cum sunt: echilibrul bănesc (monetar), echilibrul financiar, echilibrul bugetar şi echilibrul valutar.

Echilibrul financiar este deci o formă de manifestare a echilibrului economic şi el reflectă asigurarea resurselor pe de o parte şi respectarea obligaţiilor de plată ale întreprinderii către terţi pe de altă parte.

Echilibrul economico – financiar al întreprinderii se realizează atunci când se recuperează integral mijloacele consumate, respectiv când veniturile sunt egale cu cheltuielile.

Asigurarea echilibrului financiar necesită o sincronizare între ritmul cheltuielilor de aprovizionare şi producţie pe de o parte şi cel al încasărilor şi vânzării producţiei pe de altă parte.