Audit Intern

Introducere

Noţiunea de audit în general

Prin audit, în general, se înţelege examinarea profesională a unei informaţii în vederea exprimării unei opinii responsabile şi independenteprin raportarea la un criteriu (standard, normă) de calitate.

Obiectivul oricărui tip de audit îl constituie îmbunătăţirea utilizării informaţiei.

Se reţin elementele fundamentale care definesc auditul, în general, a căror absenţă poate pune în discuţie dacă o activitate este sau nu audit, şi anume:

- examinarea trebuie să fie exclusiv o examinare profesională;

- obiectul examinării îl poate constitui orice informaţie (din orice domeniu – informaţii analitice şi sintetice, informaţii istorice şi previzionale, informaţii interne şi externe, informaţii cantitativ-valorice şi calitative, informaţii standardizate şi informaţii informale sau nestandardizate);

- scopul examinării unei informaţii este acela de a exprima o opinie (responsabilă şi independentă) asupra acesteia;

- calitatea opiniei exprimate trebuie să fie motivată şi responsabilă, ceea ce presupune că persoana care face această examinare are anumite responsabilităţi pentru activitatea sa şi trebuie să fie o persoană independentă; examinarea trebuie să se facă nu oricum, ci după anumite reguli dinainte stabilite, cuprinse într-un standard sau într-o normă legală sau profesională care constituie criteriu de calitate (regularitate, fidelitate, eficacitate).

Accepţiunea de audit intern folosită în prezent este relativ recentă şi s-a folosit pentru prima dată în Statele Unite ale Americii, când întreprinderile erau afectate de recesiunea economică şi trebuia să plătească sume importante pentru auditorii externi care efectuau certificarea conturilor întreprinderilor cotate la Bursă.

Întreprinderile au început să-şi organizeze compartimente de audit intern proprii, în special pentru reducerea cheltuielilor, prin preluarea efectuării lucrărilor pregătitoare din interiorul entităţii, iar pentru realizarea activităţii de certificare au apelat în continuare la cabinete de audit extern, care aveau dreptul la o supervizare a activităţii întreprinderilor.

Pentru a se distinge cele două categorii de auditori, angajaţii cabinetelor au fost numiţi auditori externi iar angajaţii întreprinderilor au fost numiţi auditori interni.

În evoluţia auditului intern putem marca următoarele etape importante:

- Auditul conturilor a fost atestat pentru prima dată ca practică curentă pe continental european în Grecia Antică şi apoi în Imperiul Roman. Sistemul atenian de finanţe publice prevedea şi auditori guvernamentali care examinau evidenţele tuturor celor care erau responsabili cu administrarea banilor publici, în special la expirarea mandatului lor.

- După căderea imperiului roman, perioada de invazii barbare a determinat un regres al vieţii economice şi sociale în Europa. Oraşele italiene au fost primele care şi-au revenit din punct de vedere economic, preluând auditul ca o practică curentă. Obiectivul auditului rămâne însă neschimbat, urmărindu-se prevenirea fraudelor.

- Până în secolul XVI, practicile de audit aveau ca scop principal verificarea integrităţii administratorilor, nu calitatea înregistrărilor. Auditul nu se baza pe controlul intern şi nici nu avea ca scop, fie şi secundar, verificarea contabilităţii în sine (ca mod de înregistrare a tranzacţiilor). Tehnica de audit consta în principal în verificarea tuturor tranzacţiilor care au avut loc.

- După declanşarea Revoluţiei Industriale, datorită dezvoltării afacerilor, inclusiv a celor cu caracter industrial, precum şi a cerinţelor de capital suplimentar, s-a schimbat radical atitudinea vizavi de sistemul contabil. Contabilitatea începe să fie standardizată într-o oarecare măsură, iar rezultatele controlului intern încep să fie utilizate în cadrul procedurilor de audit, însă auditul continua să se bazeze pe o verificare exhaustivă a tranzacţiilor în scopul detectării fraudelor.

- După mijlocul secolului XIX, proprietarii încearcă să verifice ei însişi corectitudinea managerilor, dar îşi dau seama că verificarea conturilor necesită un personal calificat, care, în acelaşi timp, să fie independent faţă de conducerea companiei verificate. Din acest moment profesia de auditor începe să capete un avânt considerabil, datorită cererii tot mai mari de profesionişti cu statut independent. Obiectivele auditului încep să capete noi valenţe. Dacă până atunci se punea accent pe verificarea situaţiilor financiare, urmărindu-se dacă s-au înregistrat toate tranzacţiile întreprinderii, reflectarea corectă a acestora în registre şi în bilanţ, din 1904 s-a decis ca auditorul să verifice şi existenţa fizică a activelor întreprinderii.