Băncile comerciale

Capitolul I STRUCTURA ŞI FUNCŢIONAREA SISTEMULUI BANCAR DIN ROMÂNIA

1.1 Dinamica şi structura sistemului bancar

1.1.1 Informaţii generale. Scurt istoric al sistemului bancar în România

167 D.C. – una din cele 55 de plăci de piatră găsită intr-o zona cu mine aurifere se referea la contractul privind infiinţarea unei instituţii bancare (se acordau credite pe termen scurt şi se percepeau dobânzi);

1856 – Banca Naţională a Moldovei – Iaşi, care a fost construită în urma demersurilor unui bancher prusac şi concesionată acestuia – a dat faliment după un an de zile datorită lipsei de capital;

1864 – dupa Unirea din 1859, s-a infiinţat Casa de Depuneri şi Consemnaţiuni;

1865 – Banca România – Bucureşti – de emisiune şi de scont; în aceeaşi perioadă au fost infiinţate şi băncile: Albina, Creditul Financiar Rural, Creditul Financiar Urban şi Rural, Aurora;

1880 – cel mai important moment din evoluţia sectorului bancar din România, s-a infiinţat Banca Naţională a României, construită după modelul belgian, copie fidelă a modelului Băncii Angliei; capitalul a fost majoritar românesc, iar funcţiile ei au fost cele de creditare a economiei, de scontare a cambiilor şi cea mai importantă funcţie a ei a fost cea de emisiune. Acest moment s-a asimilat creării unui climat favorabil dezvoltării economiei şi a sistemului bancar;

1881 – Bursa de Valori Bucuresti;

1880 – 1890 – de la 5 banci s-a ajuns la 200, numarul lor continuand sa creasca în timpul Primului Război Mondial (exemplu: Banca Generală Română, Marmorosch Blanc&co, Banca Comercială Romana);

1929 – 1933 - criza mondială se face resimţita şi în România, ducând la falimentul sau la fuzionarea a numeroase bănci;

1934 – la ieşirea din criză ia naştere Consiliul Superior Bancar, condus de Guvernatorul Băncii Naţionale, care promoveaza politici monetare cu rolul de revigorare a economiei naţionale, legi privind controlul şi inlesnirea creditelor; acum existau 1024 de bănci;

1940 – numărul băncilor a scăzut la 446, cele mai importante fiind Banca Comercială Română, Banca Românească, Banca de Credit Român, Banca Comercială Italiană şi Română, Societatea Bancară Română;

Până în 1947, sistemul bancar românesc cunoscuse o dezvoltare remarcabilă, activând în conformitate cu standardele internaţionale şi deţinând importante resurse de capital, BNR fiind singura emitentă de monedă şi care asigură acoperirea creditelor de scont pentru toate băncile.

In perioada economiei cu planificare centrală, sistemul bancar românesc a fost organizat, în linii mari, conform modelului sovietic de monobanca. În centrul sistemului, ce exista în serviciul statului român pentru a implementa planul central şi a controla administrativ fluxurile de fonduri în economie, s-a aflat Banca Naţională a României (BNR) care exercită atât funcţii de bancă de emisiune cât şi unele funcţii de banca comercială. Alături de BNR, sistemul cuprindea şi patru banci specializate în finanţarea unui sector specific de activitate economică . În plus, patru banci straine (Manufacturers Hanover Trust, Société Générale, Banque Franco-Roumaine şi Frankfurt Bucharest Bank) erau autorizate să efectueze o gama restrânsa de operaţiuni în valută. De asemenea, mai existau aproximativ 860 de cooperative de credit organizate intr-o reţea şi mai mult de 6.000 de case de ajutor reciproc.

In anul revoluţiei, 1989, sistemul bancar era constituit din 4 bănci (2 din 1967 şi 2 care nu fuseseră desfiinţate în 1948 – CEC-ul şi Societatea Naţionala de Credit Industrial) şi Banca Centrală, toate având un capital redus şi o pondere foarte mică în PIB, deoarece în perioada comunistă acest sector era considerat neproductiv şi, în consecinţă, i se acordă o atenţie redusă.

Reforma sistemului bancar în România a inceput de facto în decembrie 1990 când sistemul monobancar specific economiei cu planificare centrală a fost inlocuit cu un sistem organizat pe doua niveluri: BNR şi bancile comerciale. În procesul de organizare a unui sistem bancar modern de tip occidental, BNR şi-a asumat responsabilitatea de a conduce politica monetară şi de a exercita alte funcţii specifice unei bănci centrale, în timp ce activităţile sale comerciale au fost transferate unei bănci nou infiinţate: Banca Comerciala Româna (BCR). Totodată, băncile specializate au fost transformate în bănci comerciale universale.

In aprilie 1991, Parlamentul României a adoptat Legea privind activitatea bancara (Legea nr. 33/1991) şi Legea privind Statutul Băncii Naţionale a României (Legea nr. 34/1991) (vezi 1.5. Legislaţie bancară). Aceste legi au consfinţit de jure crearea unui nou sistem bancar orientat spre piaţă. Noul cadru juridic a incurajat dezvoltarea băncilor cu capital privat şi a permis intrarea liberă pe piaţa bancară autohtonă a instituţiilor financiare străine. Bancile au fost autorizate sa opereze în calitate de bănci comerciale de tip universal, putând efectua o gamă largă de operaţiuni bancare pe intreg teritoriul ţării în condiţiile respectării normelor prudenţiale emise de banca centrală, în calitatea sa de autoritate de supraveghere bancară.

In afara asigurării cadrului legislativ adecvat s-a acţionat şi în următoarele direcţii:

restructurarea băncilor, creşterea numărului lor, capitalizarea băncilor, dezvoltarea produselor şi serviciilor bancare, perfecţionarea personalului bancar, informatizarea, dezvoltarea reţelei teritoriale, perfecţionarea managementului bancar, dezvoltarea marketing-ului bancar, elaborarea şi aplicarea unor programe strategice (cel puţin pentru marile bănci din 1993), aplicarea standardelor internaţionale de contabilitate.

Acestea au fost intenţiile, rezultatele nefiind indeplinite în totalitate, datorită unor factori ca: managementul bancar neperformant, lipsa capitalurilor, deprecierea permanentă a monedei naţionale etc.