Bilanțul contabil ca model în gestiunea patrimoniului

În anul 1494, la data de 10 noiembrie, la Veneţia, călugărul franciscan Fra Luca di Borgo San Sepulcri publica un tratat ce cuprinde rezumatul cunoştinţelor ştiinţifice ale epocii, divizat în două părţi distincte: “Summa de l’Arithmetica,Geometria, Proportioni et Proportionalita” şi “De divina proportione”,care dincolo de conţinut a fost prezentat de autor în epocă drept o lucrare “necesară tuturor spiritelor perspicace şi curioase, tuturor acelora ce sunt amatori sau desăvârşiţi în studiul filosofiei, a perspectivelor picturii,sculpturii, arhitecturii, muzicii, dar cu deosebire unui alt fel de a înţelege rostul cifrelor, în mod suav, sublim şi admirabil , o doctrină ale cărei diverse chestiuni ştiinţifice constituie un mare secret. . .”(5).

Despre desăvârşitul “secret” al cifrelor contabilităţii, despre cum şi cât au evoluat în timp modelul de înţelegere şi judecare propriu reprezentării adecvate a faptelor,să pornim încet cu exemplul discursului pe care Dogele Veneţiei l-a rostit la lansarea tratatului mai sus menţionat: “prin cifre şi calcule aveţi cu siguranţă prin voi înşivă cheia dezlegării misterelor Pământului şi Cerului, aveţi deschisă calea în măsura în care veţi înţelege că voi sunteţi pe calea bogăţiei numai dacă vă asiguraţi interesul pentru cunoaştere, numai cunoaşterea adevărată este calea prosperităţii, dovediţi asta şi toţi ceilalţi vă vor fi recunoscători”(5).

A scrie despre bilanţ înseamnă a face trimitere la o multitudine de sensuri şi semnificaţii, diferenţiate între ele după natura referenţialului metodologic la care se poate recurge pentru apropierea, înţelegerea, judecarea şi interpretarea termenilor prin care se explică,se motivează şi se legitimează obiectul supus cercetării , subiectul interesat , procesul social aflat în miezul acţiunii umane prin care se formalizează şi se ierarhizează principii, norme şi reguli pe baza cărora un model de reprezentare a realităţii asigură cooperarea înţelegerii adecvate a caracteristicilor dominante în raport cu mediul, spaţiul şi timpul.

A judeca în termenii reflecţiei ştiinţifice despre diferitele teorii epistemologice născute în timp în legătură cu bilanţul însamnă a încerca o caracterizare sintetică şi adecvată a sensurilor şi semnificaţiei, noţiunilor şi categoriilor definite istoric şi structurate în funcţie de referenţialul metodologic pe care acestea se întemeiază.

Dacă admitem că există temeiuri obiective în cunoaşterea bilanţului ca instrument universal şi necesar în orice sistem de contabilitate, independent de timp şi spaţiu, mai presus de contingenţele efemere, în acelaşi timp trebuie să fim de acord că sensul şi valoarea cunoaşterii bilanţului depind de sistemul economic şi social pe care îl legitimează, iar prin raportare la un anumit mod, loc sau timp – cunoaşterea se nuanţează, iar cunoştinţele devin relative, cu caracter restrâns, specific.

10

Dacă dorim să explicăm principii universale, atunci construim un model axiomatic, întemeiat pe normă, pe obligaţie, pe scopul ideal al cunoaşterii ştiinţifice.

Intre ceea ce este şi ceea ce trebuie să fie, între real condiţionat şi restrictiv – pe de o parte, iar pe de altă parte – idealul teoretic – s-a construit şi se construieşte, cu încordări mereu reânoite, conştiinţa adevărului – ce legitimează judecăţi de valoare – puse sub semnul relativităţii, al unicităţii prin complexitate – nu doar prin faptul că orice cunoaştere depinde esenţial de vremea în care se produce, dar cu atât mai mult, cu cât – în esenţă – orice cunoaştere valabilă este o cunoaştere a relativului pe care timpul îl schimbă neâncetat, cu fiecare clipă. . .

Imensă prin orizont,captivantă şi complexă prin problematică – provocarea cercetării ştiinţifice a bilanţului a dezvoltat în timp eminente doctrine, desluşiri sau inovaţii, dar teritoriul de artă şi ştiinţă a rămas deschis pentru orice încercare onestă de punere în lumină a adevărului desăvârşit şi de continuare a căutărilor, izvor sigur al progresului.

Etimologic, “bilanţ” a fost preluat din germană (30) – cu următoarele sensuri: (1)Situaţia activului şi pasivului unui patrimoniu,(2)Situaţia unui comerciant,(3)Situaţia unui exerciţiu financiar,(4)Situaţia unui efort(5)Rezultatul unei acţiuni(6)Rezultatul unei întreprinderi economice.

In (80) se dau următoarele detalii despre bilanţ:

1. Reflectarea sistematizată, în sinteză, a rezultatului unei activităţi, pentru o perioadă de timp determinată

2. Prezentarea modului de stabilire a rezultatului pentru o perioadă de timp determinată

3. Document care reflectă sintetic,în expresie valorică, în activ mijloacele economice după componenţa lor materială, iar în pasiv aceleaşi mijloace după sursele lor de provenienţă

4. Calcul referitor la relaţia de echilibru dintre sursele, repartiţia, consumul şi rezultatele modificării de resurse pe principiul conservării substanţei.

In (80) prin definiţie bilanţul este considerat ca situaţie de sinteză a stării la un moment dat a elementelor active şi pasive ale patrimoniului şi a diferenţei calculate între acestea – ceea ce corespunde capitalurilor proprii.

Ansamblul situaţiilor de sinteză poartă denumirea de conturi anuale iar persoanele juridice definite de lege sunt obligate să le întocmească la închiderea exerciţiului. In ansamblul conturilor anuale se regăseşte ca un tot indisociabil contul patrimoniului, contul de rezultate şi anexa.

In termeni specifici, bilanţul poate fi caracterizat din punct de vedere juridic,economic şi financiar.

Din punct de vedere juridic bilanţul reflectă ordinea raţională a raporturilor de proprietate, clasate în activ sub forma drepturilor şi creanţelor, iar în pasiv datoriile, în raport cu terţii.

Din punct de vedere economic şi financiar, bilanţul reflectă (descrie) resursele investite în întreprindere şi utilizările întemeiate pe fondurile de finanţare proprii şi străine.

Expresia “bilanţ” derivă din originalul italian “bilancia” – balanţă, cântar, care îşi au originea în cuvintele latine bis şi lanx cu sensul de balanţă pusă în echilibru, cele două talere fiind activul şi pasivul ca stări echivalente dar distincte ale situaţiei patrimoniului.