Contabilitatea amortizărilor

1 Definitie, forme, elemente amortizabile si durata amortizarii

IAS 16 Imobilizari corporale defineste amortizarea ca fiind alocarea sistematica a valorii amortizabile a unui activ pe intreaga sa durata de viata. Valoarea amortizabilă a unul element al imobilizărilor corporale trebuie alocată în mod sistematic pe parcursul duratei de viaţă utilă a activului. Metoda de amortizare folosită trebuie să reflecte modul în care beneficiile economice aduse de aceste active sunt consumate de către întreprindere. Valoarea amortizării corespunzătoare fiecărei perioade trebuie recunoscută ca o cheltuială, cu excepţia cazului în care ea este inclusă în valoarea contabilă a unui alt activ. Amortizarea poate fi analizata din 3 puncte de vedere: contabil, economic si financiar.

Din punct de vedere contabil, amortizarea reprezinta micsorarea valorii unui element de activ ca urmare a deprecierii prin folosirea lui de catre intreprindere intr-un anumit interval de timp, invechirii, concurentei, schimbarii. tehnicii sau a altor cauze. Pentru a imbraca forma de amortizare, aceasta micsorare trebuie sa prezinte un caracter ireversibil, ceea ce permite delimitarea ei de notiunea de provizion. Amortizarea se deduce din valoarea de intrare a bunului pentru a calcula valoarea neta contabila.

Din punct de vedere economic, diminuarea valorii unui element de activ, rezultand din depreciere, solicita pregatirea si inlocuirea acestuia cu altul nou. Ca urmare, achizitia si utilizarea imobilizarilor reprezinta o cheltuiala si un element al costului suportata de intreprindere. De aici, necesitatea constituirii fondurilor necesare reinnoirii imobilizarilor amortizabile, la sfarsitul vietii acestora prin veniturile viitoare, fara a recurge la capitaluri pioprii sau la contractarea de datorii.

Din punct de vedere financiar, amortizarea este o sursa de autofinantare a capitalului imobilizat care se constituie chiar si in cazul in care intreprinderea nu realizeaza profit, prin prelevarea asupra rezultatului. Amortizarea este, deci, o componenta esentiala a capacitatii de autofinantare (CAF).

Amortizarea constituie si o problema fiscala, deoarece marimea acesteia afecteaza prin cheltuieli rezultatul, ca baza de impunere fiscala. Principala regula fiscala cere ca imobilizarile sa fie amortizate in functie de durata economica de utilizare, prin cote stabilite pentru fiecare tip de bun. Aceasta are o semnificatie pur fiscala deoarece nu tine seama decat in mica masura de realitatea economica, exprimata prin intensitatea folosirii sau eventualul progres tehnic. De aceea, in afara de aceste amortizari legale fiscal, intreprinderile mai pot face, in anumite conditii, si amortizari suplimentare pentru ca aceasta sa corespunda cu valoarea reala a deprecierilor constatate.

Valoarea amortizabila a unui element de imobilizari corporale trebuie alocata in mod sistematic pe parcursul duratei de viata utila a activului. Metoda de amortizare folosita trebuie sa reflecte modul in care beneficiile cconomice aduse de aceste active sunt consumate de catre intreprindere. Valoarea amortizării corespunzătoare fiecărei perioade trebuie recunoscută ca o cheltuială, cu excepţia cazului în care ea este inclusă în valoarea contabilă a unui alt activ . Prin urmare, firmele care aplica Standardele Contabile Internationale vor inregistra in contabilitate doar amortizarea contabila, calculata avand la baza rationamente economice, si nu amortizarea fiscala, determinata potrivit reglementarilor fiscale in vigoare. Diferentele care vor aparea intre rezultatul contabil si rezultatul fiscal vor genera in aceasta situatie impozite amanate.

Elementele si durata amortizarii

IAS 16 Imobilizari corporale precizeaza ca valoarea amortizabila este costul activului sau o alta valoare substituita in situatiile financiare, din care s-a scazut valoarea reziduala.

Costul activului reprezinta suma platita in numerar sau echivalente de numerar, ori valoarea justa a altor contraprestatii efectuate pentru intrarea unui activ, la data achizitiei sau a constructiei acestuia.

Valoarea reziduala reprezinta valoarea neta pe care o intreprindere estimeaza ca o va obtine pentru un activ la sfarsitul duratei de viata utila a acestuia, dupa deducerea prealabila a costurilor de cesiune previzionate.

Valoarea reziduala a unui activ este deseori nesemnificativa si poate fi ignorata in calculul valorii amortizabile. Daca se apreciaza a fi semnificativa, aceasta se estimeaza la data achizitionarii sau la data oricarei reevaluari ulterioare a activului pe baza valorii realizabile ale unor active similare care au ajuns la sfarsitul duratei de viata si care au fost exploatate in conditii in care urmeaza sa fie folosit si activul respectiv. Valoarea reziduala bruta in toate cazurile, se diminueaza cu costurile estimate de vanzare a activului, la sfarsitul duratei de viata.

Durata amortizarii unei imobilizari corespunde, in principiu, duratei sale de utilizare exprimata in ani. Aceasta se stabileste in functie de conditiile concrete in care isi desfasoara activitatea fiecare intreprindere si de regimul de lucru (numarul de schimburi), pe categorii de bunuri.

Duratele normale de functionare, precum si clasificarea imobilizarilor corporale, in Romania, se stabilesc centralizat prin hotarari ale Guvernului, pe baza consultarii reprezentantilor asociatilor patronali constituiti la nivel national conform legii, care nu intotdeauna au la baza rationamente economice, ci mai mult considerente de ordin fiscal.

Pentru activele imobilizate corporale, duratele normale de functionare sunt stabilite in Catalogul privind clasificarea si duratele normale de functionare a mijloacelor fixe si corespund cu duratele de amortizare, in ani, aferente regimului de amortizare liniar.

Pentru anumite categorii de imobilizari durata de utilizare este inlocuita cu volumul de activitate programat a se realiza prin intermediul lor.