Contabilitatea Clienților

CAPITOLUL I

CONTEBILITATEA CREANŢELOR FAŢĂ DE CLIENŢI

1.1 Introducere în contabilitatea clienţilor

Clienţii sunt persoane fizice şi juridice , cu care unitatea intră in relaţii determinate de vanzările de mărfuri , produse prestări servicii, execuţiile de lucrări.Relaţiile unităţilor patrimoniale cu alte persoane juridice şi fizice, conduc la creanţe şi datorii. Cea mai mare parte a creanţelor agenţilor economici sunt legate direct de exploatare. Creanţele faţă de clienţi rezultă ca urmare a vânzării producţiei, respectiv realizării lucrărilor, a serviciilor şi au în contrapartidă venituri din exploatare. In vederea realizării obiectului de activitate , întreprinderea intră in relaţiile cu mediul economico-social.Astfel, pentru a-şi asigura existentul de bunuri economice de natura activelor circulante sau altor bunuri necesare desfăşurării propriei activităţi, aceasta intră in relaţiile de colaborare cu terţe persoane fizice sau juridice.In procesul de aprovizionare , întreprinderea cumpără bunuri economice de diverse forme de la alte persoane juridice si fizice, bunuri pentru care îşi creează datorii, de asemenea vinde produsul activităţii sale in cadrul procesului de desfacere, proces în urma căruia rezultă creanţele. Clienţii reflectă creanţe faţă de terţe persoane şi corespund facturilor de vânzare de bunuri, executării de lucrări şi prestării de servicii, care nu au fost încă încasate până la data închiderii exerciţiului. Atunci când decontarea între întreprindere şi client survine ulterior vânzării, putem vorbi despre o vânzare pe credit. Creanţele înteprinderii faţă de clienţi ei îşi au izvorul în schimbul de consimţământ concretizat într-o comandă fermă din partea clientului şi acceptată de către producător sau având ca bază contractele încheiate. Creanţele devin certe, sigure în momentul transferului de proprietate pentru vânzări şi în momentul realizării lor pentru lucrări şi servicii. Transferul de proprietate se produce, deci, în momentul livrări bunurilor, respectiv în momentul realizări lucrărilor sau prestaţiilor de servicii, moment care corespunde cu facturarea. Pe baza facturii, creanţele se înregistrează în contabilitate la valoarea de intrare în patrimoniu care corespunde cu valoarea lor nominală, totalul de plată adică valoarea sau preţul negociat plus TVA (dupa caz). În situaţia în care se acordă reduceri comerciale, valoarea nominală este dată de netul comercial, la care se va adăuga şi TVA (dupa caz). În situaţia în care se acordă clienţilor şi reduceri financiare, valoarea nominală a creanţei este dată tot de netul comercial, scontul acordat înregistrându-se separat ca şi o cheltuială financiară. Scontul va reduce valoarea creanţei iniţiale printr-o înregistrare ulterioară, cel mai adesea sconturile de decontare se acordă posterior printr-o factură de reducere. Creanţele în devize se înregistrează în contabilitate în lei, la cursul de schimb în vigoare la data efectuării operaţiunilor. Diferenţele de curs valutar, între data înregistrări creanţelor în devize şi data încasări lor, se înregistrează ca şi venituri sau cheltuieli financiare, după cum diferenţele sunt favorabile sau nefavorabile.După perioada de timp la care se referă, creanţele şi datoriile se împart în:

• creanţe şi datori pe termen scurt , cu perioadă de decontare mai mică de un an;

• creanţe şi datori pe termen mijlociu, cu o perioadă de decontare între 1-5 ani;

• creanţe şi datori pe termen lung, cu o perioadă de decontare mai mare de 5 ani.

Creanţele şi datoriile pe termen lung şi mijlociu se încadrează în categoria imobilizărilor financiare (titluri de participare, titluri imobilizate ale activităţii de portofoliu, creanţe legate de participaţii, împrumuturi acordate pe termen lung). Creanţele pe termen scurt reprezintă active ale întreprinderii rezultate in urma tranzacţiilor cu persoane juridice sau fizice, relaţii in urma carora întreprinderea a livrat un bun, a prestat un serviciu sau a executat o lucrare şi pentru care trebuie sa primească un echivalent valoric sau o contraprestaţie, într-o perioadă de timp până la un an.Conform Standardului Internţtional de Contabilitate IAS 39 Instrumente financiare, creanţele întreprinderii reprezintă activele financiare create de întreprindere prin furnizare de bunuri sau prestare de servicii direct unui debitor.Datoriile pe termen scurt provin din tranzacţiile cu persoane juridice sau fizice (cumpărarea de bunuri, lucrări de servicii, plata impozitelor si taxelor etc), în care întreprinderea trebuie să efectueze o plată sau o contraprestatie într-o perioadă de timp până la un an.Creanţele pe termen scurt pot fi imparţite in următoarele categorii:

• creanţe şi datorii comerciale

• creanţe şi datorii salariale

• creanţe şi datorii sociale

• creanţe şi datorii fiscale

• creanţe şi datorii diverse

Creanţele pe termen scurt sunt generate de desfăşurarea activităţi de exploatare şi creanţele asimilate, care au în contrapartidă veniturile din exploatare şi conturile fără incidenţă asupra contului de rezultate şi cuprind: creanţe comerciale; creanţe din gestiunea titlurilor de plasament şi alte titluri de valori reprezentând componente ale trezoreriei; creanţe din decontări în cadrul grupului şi cu asociaţii, care mai sunt denumite şi creanţe în afara grupului de exploatare.Pentru înregistrarea creanţelor se folosesc conturi din clasa 4 „ Conturi de terţi” din care face parte şi grupa de conturi: 41 „Clienţi şi conturi asimilate”.Pentru evaluarea creanţelor şi a datoriilor se folosesc trei metode sau reguli în funcţie de factorul timp la care se referă.: valoarea de înscriere cu ocazia intrări în patrimoniu a creanţei sau a datoriei la valoarea curentă sau contabilă; valoarea de inventar sau valoarea bilanţieră. Evaluarea curentă, prin aplicarea principiului nominalismului, după care creanţele sunt înscrise în contabilitate la valoarea lor nominală de rambursare, iar datoria la intrarea în patrimoniu la valoarea ei normală de rambursare. Eventualele diferenţe ce apar în timpul încasări creanţelor respectiv plăţilor datoriilor, vor fi evidenţiate în contabilitate în conturile de cheltuieli pentru diferenţele nefavorabile, respectiv în conturile de venituri pentru diferenţele favorabile. Evaluarea de inventar presupune evaluarea creanţelor şi a datoriilor la valoarea care se stabileşte după valoarea de utilitate, în funcţie de loc şi de preţurile actualizate. Valoarea de inventar a creanţelor tine seama de posibilităţile concrete de încasare şi pot exista clienţi în litigiu, debitori incerţi, ale căror posibilităţi de încasare sunt incerte.Dacă comparăm valoarea de inventar cu valoarea contabilă, putem avea trei situaţi:

Egalitate. Valoarea de inventar depăşeşte valoarea contabilă, dar potrivit principiului prudenţei deşi putem încasa mai mult această diferenţă nu o vom înregistra. Valoarea de inventar este sub valoarea contabilă, suntem nevoiţi să creăm un provizion pentru depreciere.Evaluarea bilanţieră se face cu respectarea principiului fidelităţi. Creanţele sunt înregistrate în contabilitate la valoarea lor nominală şi din prudenţă se constituie un provizion pentru depreciere, atunci când apare o pierdere probabilă. Dacă s-a constituit provizionul la valoarea curentă atunci se va deduce provizionul.

La creanţele şi datoriile exprimate în valută, evaluarea de bilanţ se face la cursul valutar existent. Diferenţele de curs valutar se vor înregistra folosind conturile de diferenţe de conversie de activ şi de pasiv. Aceste diferenţe la începutului exerciţiului următor se vor relua.Creanţele reflectă relaţiile întreprinderii cu alte întreprinderi legate de aprovizionarea şi desfacerea de bunuri şi servicii.Creanţele reflecta drepturile întreprinderii faţă de alte persoane fizice si juridice, determinate de vânzări de bunuri , executări de lucrări şi prestări de servicii, pentru care aceasta trebuie sa primească un echivalent valoric.Din categoria creanţelor comerciale fac parte:

• creanţele rezultate din vânzarea de bunuri, prestarea de lucrări sau servicii ce fac obiectul de activitate al întreprinderii

• creanţele pentru efectele de credit(comerciale)

• creanţele legate de lipsurile de bunuri, de natura stocurilor sau de altă natură, descoperite la efectuarea receptiei acestora si care se impută.

Aceste creanţe sunt evidentiate in contabilitate cu ajutorul contului Clienţi.După funcţia contabilă, contul Clieţii este un cont de activ, iar după conţinutul economic este cont de active circulante de natura creanţelor.Se debitează cu drepturile fată de client pentru livrarea bunurilor, lucrărilor sau serviciilor evaluate la nivelul preţului de vânzare la care se adaugă şi pe valoarea adaugată aferentă.Se creditează în momentul încasării contravalorii bunurilor, lucrărilor sau serviciilor vândute prin debitul conturilor de mijloace băneşti sau de efecte comerciale sau în cazul în care clientul prezintă risc de neîncasare, prin trecerea acestuia din categoria clienţilor cerţi (obişnuiţi) în categoria clienţilor incerţi.