Contabilitatea decontărilor cu personalul, cu asigurările și protecția socială - pe exemplul SC Confecția SCM Botoșani

Munca a fost factorul determinant în apariția și dezvoltarea speciei umane și continuă să reprezinte o necesitate obiectivă pentru existența și progresul societății. De la apariția omului și până în zilele noastre, munca, conținutul și caracterul ei, regimul ei economic și juridic au cunoscut profunde transformări, fiecare orânduire punându-și amprenta caracteristică asupra acesteia.

În epoca primitivă, de exemplu, oamenii munceau pentru sine. În orânduirea sclavagistă și feudală, oamenii erau obligați să muncească în folosul stăpânilor. Pentru munca depusă, ei primeau numai cele necesare existenței zilnice, dar nu ca preț al forței de muncă ci mijloace de existență pentru a supraviețui, în scopul de a fi utilizați în continuare.

Capitalismul a redat omului dreptul la muncă și libertatea muncii, transformând munca într-o sursă de propășire a fiecăruia. Este semnificativ de precizat în acest sens că, încă din 1944, Contituția Organizației Internaționale a Muncii a fost completată prin Declarația de la Philadelphia cu postulatul care afirmă că „munca nu este marfă”.

Au fost elaborate acte normative pe baza cărora munca se prestează conform unui contract încheiat între parteneri egali, dintre care unul își oferă forța sa de muncă, iar celălalt plata convenită la încheierea contractului.

Pe fondul prosperității economice înregistrate după cel de-al doilea război mondial, remunerarea este corelată, în situația ramurilor direct productive, cu cantitatea și calitatea prestațiilor realizate în ideea creșterii continue a productivității, în timp ce în domeniile indirect productive timpul de muncă este cel care constituie baza constantă de măsurare a recompensei.

Astăzi, problema muncii, a finalităţii ei rămâne actuală în ciuda tuturor progreselor înregistrate de omenire (chiar şi în condiţiile marilor progrese înregistrate). Având în vedere complexitatea problemei şi multiplele interfeţe şi interdependenţe cu mediul economic, social, tehnologic, ambiental, problematica muncii s-a aflat şi rămâne în continuare în atenţia specialiştilor.

Având în vedere aceste aspecte, lucrarea își propune să sublinieze importanța pe care o are o evidență corectă și completă a „muncii”, prin stabilirea relațiilor de decontare cu personalul, precum și cu bugetul statului, bugetul asigurărilor sociale și cu unele fonduri speciale.

Capitolul 1 Bazele teoretice şi juridice ale sistemului de salarizare, a asigurărilor şi protecţiei sociale

După 1990, sistemul de salarizare din ţara noastră a cunoscut un proces continuu de reaşezare, în această perioadă suferind transformări profunde. Foarte importantă pentru reliefarea şi interpretarea evoluţiei parcursă de către sistemul de salarizare din ţara noastră este invocarea a două legi capitale aflate într-o legătură strânsă una cu cealaltă şi anume Legea privind contractul colectiv de muncă nr.13/1991, respectiv Legea salarizării nr.14/1991. Aceste legi au marcat evoluţia dreptului muncii, în general, şi a salarizării, în special.

După elaborarea şi aprobarea Legii nr.14/1991 au fost promovate succesiv un număr important de reglementări în domeniul salarizării, fiecare având rolul său în consolidarea sistemului de salarizare.

1.1. Sistemul de salarizare

Pentru timpul lucrat, orice persoană poate fi recompensată prin remunerare directă – salariu, la care se pot asocia prime de randament, dreptul de a beneficia de un număr de acţiuni ale firmei sau de opţiuni de cumpărare de acţiuni etc., cât şi acordarea unor avantaje sociale sau suplimentare care constituie latura indirectă a remunerării.

Recompensele directe cuprind sumele de bani primite de angajaţi pentru activitatea depusă sau pentru rezultatele obţinute. Salariul reprezintă componenta de bază a remunerării globale.

Cuvântul „salariu” îşi are originea în latinescul „salarium” care semnifică raţia de sare alocată unui soldat. Rădăcina acestui termen se utilizează în toate ţările latine, dar şi în cele anglo-saxone („salary”). În afara termenului de salariu mai putem întâlni, ca şi în alte state, termenii remuneraţie sau retribuţie , soldă (militari), simbrie (personal casnic), leafă (funcţionarii civili) .

De regulă, salariul este definit fie ca preţ utilizat în relaţiile dintre patron şi angajat, fie ca venit obţinut de salariaţi (angajaţi) din muncă.

Conform Codului Muncii, salariul reprezintă contraprestaţia muncii depuse de salariat în baza contractului individual de muncă.

Analiza diferitelor concepţii privind esenţa salariului pune în evidenţă anumite elemente definitorii, şi anume :

- salariul este preţul plătit pentru utilizarea factorului uman de producţie, în calitate de angajat al unui agent economic, instituţii, organizaţii, etc.;

- salariul este un venit primar, format în procesul repartiţiei pe baza unei contraprestaţii personale pentru cel mai activ factor de producţie – forţa de muncă;

- pentru ca posesorul acestui factor de producţie să obţină salariu, el trebuie să vândă sau să închirieze capacitatea de muncă pe o perioadă determinată unei alte persoane, devenind dependent de aceasta, fie economic, fie juridic.