Contabilitatea Decontărilor Intra și Interbancare

1. Evoluţia plăţilor şi a instrumentelor de plată

Sistemul de plăti este indisolubil legat de monedă iar evoluţia acesteia a determinat apariţia şi perfecţionarea sistemului de plăţi ca un cadru organizat al transferurilor monetare în scopul finalizării tranzacţiilor economice. Sistemul de plăţi a apărut din cele mai vechi timpuri ca un set de reguli, la început sub forma unor practici, apoi a unor reguli scrise emise de conducătorii statelor, mai târziu de bănci şi în final de autorităţi monetare ca instituşii specializate ale statului.

In economiile naturale bunurile se schimbau în natură, tranzacţiile fiind cunoscute sub denumirea de troc, o formă de schimb reciproc care presupunea dubla coincidenţă a necesităţilor participanţilor la schimb. În aceasta perioada nu putem vorbi de o plată care presupune existenţa monedei şi deci a unor relaţii pecuniare, ci de tranzacţii care se făceau pe baza unor anumite mărfuri acceptate de comunitate. Abstractizarea notiunii de marfă intermediară general valabilă a dus la apariţia monedei metalice (moneda timpurie) care a facut ca din ce în ce mai mult tranzacţiile să se efectueze în acest tip de monedă, întrucat oferea incomparabil mai multe avantaje decât schimbul în natură. Din acest moment putem vorbi de plăţi în monedă şi chiar de apariţia unor elemente de sistem de plăţi prinm practici unanim acceptate, cum ar fi metalele de confecţionare şi forma monedei. Creşterea schimburilor comerciale şi cantitatea limitată a metalelor preţioase au determinat apariţia în Evul Mediu a monedei de hârtie, la început sub forma recipisei de depozit eliberate de custozii (aurarii, argintarii) care primeau spre păstrare moneda în metal preţios cu promisiunea eliberării metalului celui care aducea recipisa. Această hârtie a devenit moneda semn întrucat putea fi transmisa de purtător în schimbul mărfurilor pe care le cumpăra. Cam în aceeaşi perioadă apar şi băncile comerciale care au creat un cadru organizat şi mai sigur pentru plata tranzacţiilor. Factorul hotărâtor în generalizarea plăţilor în noul tip de monedă îl reprezintă însă impunerea de către stat a folosirii monedei-hârtie (moneda fiduciară) pentru stingerea

tuturor obligaţiilor publice şi private, la început în Anglia (1708), Franţa (1716) şi Prusia (1765) şi apoi, treptat, şi în celelalte state. Pierderea convertibilităţii monedei-hârtie a făcut ca aceasta să nu mai fie absolut necesară în tranzacţii, fiind înlocuită de moneda de cont (scripturală).

Plăţile în moneda scripturală sunt considerate un şir de servicii prestate clientelei de către bănci pe baza schimbului de informaţie între ordonator, bancher şi beneficiar în legătura cu transferul unei sume de bani şi inscrierea acesteia în conturile a cel puţin doi titulari. Această intermediere presupune calitatea de mandatar a bancherului pentru transmiterea la timpul fixat a unui bun, banul-informaţie (suma, valuta, datele de identificare a partenerilor, băncile participante şi natura transferului). Plăţile în moneda scripturală se bazează se bazează în primul rând pe fiduciaritatea în moneda şi sistemul monetar a tuturor participanţilor la circuitul monetar (agenţi economici şi noneconomici, populaţia şi instituţiile de credit) şi pe responsabilitatea asupra monedei asumată de stat prin banca centrală care deţine monopolul emisiunii monetare şi a reglementărilor privind circulaţia monetară. Această încredere în monedă (o creanţă asupra băncii centrale) şi în banca centrală constituie baza evoluţiei sistemului de plăţi.

Plăţile în moneda scripturală necesită însă şi instrumente specifice de plată care să cuprindă instrucţiunea dată de debitor pentru onorarea plăţii în favoarea creditorului. Cele mai vechi instrumente de plată atestate documentar au fost cambiile despre care există informaţii că circulau în anii 500-600 în China. În jurul anului 1200, Templierii care se ocupau cu diverse tranzacţii internaţionale au început sa emită viramente şi cambii pe numele negustorilor, monarhilor sau tezaurelor statelor feudale. În 1349 la Barcelona funcţiona o bancă de depozit şi conturi curente, care se pare că este cea mai veche menţiune despre o bancă comercială. La începutul secolului al XVII-lea la Amsterdam se practicau recipisele de depozit bancar cu funcţie similară cecului, iar în a doua parte a aceluiaşi secol la Hamburg apare biletul de bancă exprimat într+o monedă de cont convenţională (mark banco), după unele opinii, strămoşul cel mai îndepărtat

al euro de astăzi. În continuare, istoria instrumentelor de plată este strâns legată de istoria băncilor. Progresul rapid în domeniile informaticii şi a comunicaţiilor din ultimile decenii ale secolului trecut a condus la apariţia monedei electronice şi a plăţilor electronice care au “comprimat” distanţele şi au redus timpul de decontare până la suprapunerea momentului tranzacţiei cu cel al plăţii.