Contabilitatea generală a operațiilor privind contabilitatea creanțelor din vânzări de bunuri la SC Karma SRL

CAPITOLUL 1. FUNDAMENTAREA SUB ASPECT TEORETIC A LUCRĂRII

1.1 Prezentarea noţiunilor legislative în domeniul studiat

În general în cadrul activităţilor economice se realizează schimburi de valori. Adică una din părţile contractante oferă bunul sau serviciul spre vânzare, iar cealaltă remite contravaloarea sa. Putem deci deosebi deci două fluxuri de valori de sens contrar, adică fluxul de mărfuri (bunuri şi servicii) şi contrafluxul valorilor de schimb, în general a banilor.

De cele mai multe ori însă nu se realizează în acelaşi moment ambele fluxuri. Adică una din părţile contractante oferă bunul sau serviciul urmând ca plata să se facă ulterior, iar în alte cazuri livrarea bunurilor şi serviciilor poate să fie precedată de acordarea unor avansuri, în general băneşti.

Ori, în cazul în care în cadrul relaţiilor de schimb nu se produc, în acelaşi moment, ambele fluxuri de valori, se nasc datorii pentru beneficiar şi creanţe pentru furnizor sau prestator.

Evidenţa relaţiilor de decontare cu terţii se înfaptuieşte cu ajutorul conturilor ce formează conţinutul clasei a 4-a din Planul general de conturi, denumită „Conturi de terţi”.

În general, prin creanţa se înţelege dreptul unei persone denumită creditor de a pretinde de la alta persoană numită debitor să-i dea sau să-i plătească ceva (contravaloarea unor bunuri, lucrări sau servicii).

Toţi debitorii unităţii sub forma creanţelor comerciale legate de vânzarea de bunuri, lucrări sau servicii proprii ciclului de exploatare al întreprinderii sunt delimitaţi prin structura “clienţi şi valori asimilate”. În cadrul acestora clienţii reprezintă creanţele faţă de terţi determinate de vânzarea pe credit a bunurilor materiale, lucrărilor şi serviciilor care fac obiectul activităţii întreprinderii. În cadrul acestei forme de vânzare, decontarea între întreprindere şi client intervine ulterior.

Creanţele rezultate de pe urma vânzării bunurilor sau executării lucrărilor sunt de doua feluri: certe şi incerte.

Creanţele certe sunt acele creanţe evidenţiate în contabilitate în conturile 4111 “Clienţi” şi 461 “Debitori diverşi”, deci presupun existenţa unui raport juridic, a unor documente care atestă dreptul de creanţa asupra terţelor persoane.

Creanţe incerte nu au la bază un raport juridic, deci nu sunt înregistrate în contabilitate.

Creanţele incerte pot fi: creanţe dubioase şi creanţe litigioase.

Creanţele dubioase sunt creanţe certe în ceea ce priveşte mărimea lor, dar este incertă recuperarea datorită situaţiei critice în care se află clientul sau debitorul (faliment, deces, calamitate, etc.). Ele pot fi înregistrate numai atunci când devin certe, oricare ar fi data exigibilitaţii sau recuperării lor.

Creanţele litigioase sunt acelea care sunt incerte în ceea ce priveşte existenţa lor şi deci nu trebuie evidenţiate în momentul contestării sumei.

În acelaşi timp creanţele mai pot fi recuperabile şi nerecuperabile.

Creanţele sunt evidenţiate la intrarea lor în patrimoniu la valoarea nominală, iar la inventariere, la valoarea actuala a creanţei, valoare apreciată în funcţie de valoarea lor probabilă la încasat. Atunci când valoarea actuală este mai mică decât valoarea nominală a creanţei, pierderea de valoare, considerată reversibilă, este acoperită prin crearea unui provizion pentru depreciere, iar când pierderea este ireversibilă se trece pe cheltuieli.

Contabilitatea sumelor datorate de clienţii interni şi externi pentru livrări de produse, semifabricate, materiale, mărfuri, lucrări executate sau prestări de servicii, sumele platite de aceştia ca acont sau decontare şi celor ramase de plată se ţine cu ajutorul conturilor din grupa 41 “Clienţi şi conturi asimilate”.

Conturile care reflecta creanţele sunt de ACTIV. Se debitează la crearea creanţelor asupra terţilor, se creditează la decontarea creanţelor. Soldul conturilor este debitor şi reprezintă creanţele întreprinderii asupra terţelor persoane. Exepţie face contul 419 care aplică regula 9.