Contabilitatea Imobilizarilor Corporale la Institutiile Publice

Imagine preview
(9/10 din 1 vot)

Acest proiect trateaza Contabilitatea Imobilizarilor Corporale la Institutiile Publice.
Mai jos poate fi vizualizat cuprinsul si un extras din document (aprox. 2 pagini).

Arhiva contine 3 fisiere doc de 72 de pagini (in total).

Iti recomandam sa te uiti bine pe extras, cuprins si pe imaginile oferite iar daca este ceea ce-ti trebuie pentru documentarea ta, il poti descarca. Ai nevoie de doar 9 puncte.

Domeniu: Contabilitate

Cuprins

INTRODUCERE .
Capitolul I: CONTABILITATEA ÎN ROMÂNIA .
1.1 Contabilitatea Financiară .
1.2 Preocupări şi realizări în procesul de armonizare contabilă pe plan regional şi mondial .
1.3 Contabilitatea Instituţiilor Publice .
1.4 Evoluţia contabilităţii Instituţiilor Publice în ţara noastră .
Capitolul II: EVALUAREA ELEMENTELOR PATRIMONIALE .
2.1 Evaluarea la intrare a imobilizărilor corporale.
2.2 Evaluarea la ieşire a imobilizărilor corporale .
2.3 Inventarierea generală a imobilizărilor corporale .
Capitolul III: CONTABILITATEA IMOBILIZĂRILOR CORPORALE LA INSTITUŢIILE PUBLICE .
3.1 Contabilitatea terenurilor şi amenajărilor de terenuri .
3.2 Contabilitatea mijloacelor fixe .
Capitolul IV: STUDIU DE CAZ PRIVIND CONTABILITATEA IMOBILIZĂRILOR CORPORALE LA PRIMĂRIA ORAŞULUI ÎNTORSURA BUZĂULUI .
Capitolul V: CONCLUZII .
BIBLIOGRAFIE .

Extras din document

INTRODUCERE

Lucrarea intitulată „Contabilitatea imobilizărilor corporale la instituţii publice” este structurată pe trei capitole.

În Capitolul I al lucrării prezintă contabilitatea şi armonizarea acestuia pe plan regional şi mondial cât şi contabilitatea instituţiilor publice şi evoluţia acesteia.

Contabilitatea financiară, numită şi generală, are drept obiect circuitul patrimonial al unităţii luat în totalitatea şi structuralitatea sa ca entitate gestionară. Scopul său este acela de a determina periodic, de regulă la închiderea exerciţiului financiar, situaţia patrimoniului care trebuie să 3fie ACTIV = PASIV. Printr-o metaforă se poate spune că contabilitatea financiară acţionează la perimetrul economiei agentului, peste care totul trece prin corelaţia „input= =output”, baza informaţională financiară, fiscală şi managerială pe care o ordonează periodic sub forma bilanţului contabil şi a contului de profit şi pierdere.

Datorită faptului că obiectul său este omogen, fără diferenţe apreciabile de la o unitate la alta, face ca în practică contabilitatea financiară să fie unitară şi în acelaşi timp obligatorie.

Situaţia patrimonială a oricărei unităţi poate fi prezentată la un moment dat cu ajutorul bilanţului după reguli ferme şi într-o organizare specifică.

Pentru a defini obiectul contabilităţii s-a apelat la mai multe categorii economice: patrimoniu, avere, resurse, capital, fonduri. Predominant însă în definirea conţinutului obiectului contabilităţii este cea de patrimoniu.

Astfel în patrimoniu se cuprind totalitatea drepturilor şi obligaţiilor care au o estimare bănească. Existenţa patrimoniului este legată de existenţa unei persoane fizice sau juridice ca subiect de patrimoniu, care să aibă posesie şi gestiunea bunurilor materiale, drepturilor şi obligaţia de a exercita acte de dispoziţie şi administraţie asupra acestora.

Doi termeni frecvent folosiţi în contabilitate, legat de patrimoniu privesc activul şi pasivul acestuia.

Activul patrimonial cuprinde bunurile economice precum şi alte valori sau mijloace materiale sau nemateriale de care dispune unitatea. Pentru a structura elementele care compun activul patrimonial în contabilitate se au în vedere două criterii:

- conţinutul economic al activului conţinut de patrimoniu;

- gradul de lichiditate al activelor patrimoniale.

Prin pasiv se înţelege patrimoniul juridic, adică relaţia în care se află subiectul patrimoniului.

Obiectivul fundamental al contabilităţii îl reprezintă furnizarea de informaţii care să ofere o imagine fidelă asupra patrimoniului, asupra evoluţiei şi performanţelor situaţiei financiare şi a rezultatelor, în scopul utilizării acestora de către diferite categorii de utilizatori interni şi externi cu ocazia luării unor decizii economice. Pentru creşterea încrederii în imaginea fidelă furnizată de către contabilitate este necesar ca informaţiile oferite de către acesta să fie obţinute cu respectarea convenţiilor, principiilor, procedeelor şi instrumentelor contabile, adică cu respectarea normelor legale de standardizare contabilă.

Contabilitatea instituţiilor publice foloseşte operaţiuni de contabilitate care se referă la mişcările patrimoniale în cadrul unui patrimoniu public. În afară de mişcările privitoare la elementele patrimoniului public, contabilitatea publică cuprinde şi operaţiuni de control asupra bunurilor şi veniturilor publice. Este şi firesc, întrucât operaţiunile de control privitoare la veniturile publice sunt cu mult premergătoare realizării acestor venituri şi depăşesc perioada în cursul căreia are loc această realizare. Încasările din impozite şi taxe se pregătesc sub formă de proiecte de buget, se urmăresc şi se percep; ulterior se constituie fondurile publice care se repartizează în conformitate cu nevoile publice. Cu alte cuvinte, contabilitatea publică cuprinde, în primul rând evidenţa bunurilor şi veniturilor de la intrarea lor şi până la ieşire din patrimoniul public, precum şi evidenţa lucrărilor şi serviciilor prestate autorităţilor publice până la terminarea acestora. În al doilea rând, se adaugă contabilităţii publice operaţiunile de control care încep anterior contractului acestor elemente cu patrimoniul public şi se continuă până ce serviciile s-au terminat sau bunurile în cauză au părăsit patrimoniul public. Deci, operaţiunile de contabilitate publică nu redau numai evidenţa unor acte administrative ale instituţiilor publice, ci şi operaţiunile de control inclusiv cele din perioada premergătoare şi ulterioară.

Înregistrările în contabilitatea publică au la bază acte care sunt întocmite de către instituţiile publice.

Actele administrative sunt de autoritate şi de gestiune. Actele de autoritate publică sunt acelea prin care autoritatea publică ordonă sau interzice administaţiilor anumite fapte în timp ce actele de gestiune se referă la administrarea patrimoniului public.

Pentru a defini mai exact cadrul contabilităţii publice, se impune o prezentare a deosebirilor şi asemănărilor dintre aceasta şi contabilitatea financiară.

Dacă ne referim la obiectul contabilităţii se constată că în cadrul contabilităţii publice operaţiunile se referă la fondurile şi materialele publice, în timp ce operaţiunile care fac obiectul contabilităţii particulare se referă la mişcările bunurilor în cadrul unui patrimoniu particular.

Din punct de vedere al scopului, operaţiunile de contabilitate publică corespund unei nevoi colective, în timp ce operaţiunile ce se înregistrează în contabilitatea particulară sunt operaţiuni cu caracter personal.

Pe lângă aceste deosebiri mai este şi dotarea instituţiilor publice cu mijloace circulante, necalcularea şi nevărsarea amortizării asupra fondurilor fixe, pe când toate acestea există în contabilitatea financiară.

Dacă analizăm asemănările dintre cele două forme de contabilitate remarcăm, în primul rând, că şi într-un caz şi în celălalt, evidenţa scriptică tinde să asigure păstrarea patrimoniului, menţinerea intactă a valorii încredinţate administraţiei respective. Dar scopul este nu numai de a păstra ceea ce se încredinţează, ci şi de a completa, înlocui pierderile sau degradările eventuale, astfel ca averea publică sau particulară să fie conservată ca valoare în timp.

Capitolul II abordează problema evaluării elementelor patrimoniale, mai exact evalarea la intrare şi ieşire a imobilizărilor corporale şi inventarierea generală a imobilizărilor corporale.

Capitolul III este rezervat contabilităţii imobilizărilor corporale şi cuprinde două părţi: contabilitatea mijloacelor fixe şi contabilitatea terenurilor, cu înregistrările specifice acestora.

În finalul lucrării am prezentat un studiu de caz referitor la primăria oraşului Întorsura Buzăului în care apar: soldurile conturilor la începutul anului 2002, operaţiile care au avut loc în cursul anului şi teurile aferente fiecărui cont, situaţia financiară de închidere, adică bilanţul şi balanţa de verificare analitică pe anul 2002, precum şi concluziile referitoare la studiu.

CAPITOLUL I

CONTABILITATEA ÎN ROMÂNIA

Tranziţia României la economia de piaţă necesită profunde reforme economice printre care şi un sistem contabil.

În majoritatea ţărilor Europei continentale acţiunea de organizare a contabilităţii, având la bază norme contabile armonizate, s-a concretizat în elaborarea unor Planuri Contabile Generale. Ele au devenit principalele instrumente ale normalizării contabile în ţările în care s-au elaborat.

La nivel european armonizarea se realizează prin directivele Comunităţii Europene, respectiv Directiva a IV-a privind conturile sociale, Directiva a VII-a privind conturile consolidate şi Directiva a VIII-a care reglementează profesia de contabil.

În plan internaţional armonizarea se realizează prin standardele Contabile Internaţionale (elaborate de Comitetul Internaţional de Standarde Contabile – IASC). Aceste standarde reprezentă un ansamblu de principii, reguli şi metode contabile corelate între ele, axate pe o temă principală bine determinată (costurile istorice, activele imobilizate, situaţiile financiare). În plan funcţional ele reprezintă instrumentele de influenţare a reglementărilor naţionale în domeniul contabilităţii şi practicilor contabile. Spre deosebire de normele contabile naţionale, standardele contabile internaţionale sunt veritabile instrumente de referinţă.

Sistemul contabil românesc a cunoscut în ultimii ani o reformă radicală, dar preocupările pentru perfecţionarea şi dezvoltarea contabilităţii româneşti continuă.

O periodizare a evoluţiei procesului de reformă contabilă din ţara noastră, după anul 1990, cuprinde:

- perioada 1990 – 1994 caracterizată prin disputa în plan doctrinar, dintre adepţii şi adversarii unei reforme contabile de profunzime. În plan aplicativ, în această perioadă a avut loc o adaptare a vechiului sistem de contabilitate monist la cerinţele economiei de piaţă;

- perioada 1994 -1999 caracterizată prin acceptarea largă, pe plan doctrinar, a necesităţii unei reforme contabile de profunzime. În plan reglementar şi aplicativ s-a trecut la implementarea la scară naţională a unui sistem contabil de tip dualist, de inspiraţie vest-europeană continentală, nediferenţiat pe categorii de agenţi economici;

- anul 1999 marchează, prin elaborarea de către Ministerul Finanţelor a Programului naţional de armonizare a legislaţiei contabile cu Directivele europene şi asimilarea Standardelor Internaţionale de Contabilitate, o nouă etapă în dezvoltarea şi perfecţionarea sistemului contabil dualist din România.

Fisiere in arhiva (3):

  • Bibliografie.doc
  • Cuprins.doc
  • Lucrare de diploma.doc