Contabilitatea materiilor prime, materialelor consumabile și a materialelor de natura obiectelor de inventar

ARGUMENT

În activitatea curentă a agenţilor economici apar probleme operative de producţie, de planificare sau proiectare, care se cer rezolvate în aşa fel încât ele să corespundă unui anumit scop, de exemplu: un program de producţie realizat cu beneficii cât mai mari, cu cheltuieli cât mai mici sau într-un timp cât mai scurt etc.

Pornind de la anumite date cunoscute, caracteristice procesului economic, respectiv: beneficii unitare, coeficienţi tehnologici, disponibil de resurse, cheltuieli unitare, consumuri specifice etc., se pot formula probleme care să ţină seama de scopul agenţilor economici atunci când porneşte procesul tehnologic.

Teoria stocurilor a apărut din necesitatea asigurării unei aprovizionări ritmice şi cu cheltuieli minime a stocurilor de materii prime şi materiale în procesul de producţie, sau a stocurilor de produse finite şi bunuri de larg consum în activitatea de desfacere a mărfurilor.

Stocul este o rezervă de material destinat să satisfacă cererea beneficiarilor, aceştia identificându-se, după caz, fie unei clientele (stoc de produse finite), fie unui serviciu de fabricaţie (stocuri de materii prime sau de semifabricate), fie unui serviciu de întreţinere (articole de consum curent sau piese de schimb), fie unui serviciu de după vânzare (piese detaşate).

Tratarea procesului de stocare ca proces “obiectiv necesar” se impune, nu numai ca urmare a naturii economice a acestuia, ci şi pentru că realizarea lui atrage cheltuieli apreciabile, concretizate în afectarea unor importante spaţii de depozitare-păstrare, de utilaje pentru transport-depozitare, de fonduri financiare etc.

Evoluţia nivelului stocului este interesantă din două puncte de vedere:

a) din punctul de vedere al producătorului, care este preocupat de valoarea medie a nivelului stocului, deoarece această valoare permite cunoaşterea imobilizării totale a stocului şi scopul producătorului va fi reducerea imobilizării la valoarea sa minimă;

b) din punctul de vedere al beneficiarului, care dorind să fie satisfăcut imediat, apreciază că trebuie să evite, în măsura posibilităţilor, rupturile de stoc. Obiectivul beneficiarului va fi reducerea la minim a riscului de ruptură de stocuri.

Aceste două puncte de vedere sunt contradictorii: riscurile de ruptură de stocuri nu sunt reduse decât dacă imobilizările sunt foarte mari. Este deci necesar să se stabilească un echilibru, obiectivul conducerii stocului constând în căutarea acestui echilibru.

Ca proces economic complex, gestiunea stocurilor are o sferă largă de cuprindere, aceasta incluzând atât probleme de conducere, dimensionare, de optimizare a amplasării stocurilor în teritoriu, de repartizare a lor pe deţinători, de formare şi evidenţă a acestora, cât şi probleme de recepţie, de depozitare şi păstrare, de urmărire şi control, de redistribuire şi mod de utilizare.

Cu toate că stocurile sunt considerate resurse neactive, este necesar, în mod obiectiv, să se recurgă la constituirea de stocuri (de resurse materiale) bine dimensionate, pentru a se asigura ritmicitatea producţiei materiale şi a consumului.

Rolul determinant al stocurilor este evidenţiat de faptul că acestea asigură certitudine, siguranţă şi garanţie în alimentarea continuă a producţiei şi ritmicitatea desfacerii rezultatelor acesteia. Altfel spus, procesul de stocare apare ca un regulator al ritmului aprovizionărilor cu cel al producţiei, iar stocul reprezintă acel “tampon inevitabil” care asigură sincronizarea cererilor pentru consum cu momentele de furnizare a resurselor materiale.

CAPITOLUL I

Aspecte generale privind contabilitatea

Prima definiţie dată contabilităţii aparţine italianului Luca Paciolo, find formulate în lucrarea sa, Tratatus de computis et scripturis, care a apărut la Veneţia in anul 1494.El analizează contabilitatea ca un ansamblu de principii şi tehnici privind înregistrarea în partidă dublă a averii ce apaţine unui negustor, precum şi toate afacerile acestuia, în ordinea in care au avut loc. În concepţia sa, partida dublă este definită prin prisma ecuaţiei de schimb dintre avere = capital, respectiv, ce posed şi cui datorez. Fiecare mişcare sau tranzacţie intervenită în masa averii şi implicit a capitalului este reprezentata ca un raport intre primire şi dare, respectiv, între debitor, cel care primeşte valoarea, şi creditor, cel care o avansează. Procedând astfel, Luca Paciolo a formulat o judecată care se ridică la rangul de principiu fundamental al contabilităţii ca disciplină ştiinţifică.