Contabilitatea Publică

CAPITOLUL 1.NOŢIUNI GENERALE PRIVIND CONTABILITATEA PUBLICĂ

1.1. Scurt istoric privind contabilitatea publică

În cursul său „Elemente şi principii de ştiinţă contabilă” apărut la Bucureşti, în anul 1947 profesorul Ştefan I. Dumitrescu arată:

„Dacă admitem calificativul de contabilităţi numai acelui sistem de socoteli, care au la bază dubla înregistrare şi am căuta să distingem feluri de contabilităţi, putem face o distincţie între contabilitatea dublă, care îşi găseşte aplicare în unitatea economică urmărind prin patrimoniul de care dispune, un scop lucrativ, şi contabilitatea dublă, care îşi gaseşte aplicarea în unitatea economică fară scop lucrativ.

În acesta din urmă, vom găsi ţinerea socotelilor şi la veniturile şi cheltuielile ce le necesită administrarea acelui patrimoniu.

Contabilitatea dublă, în unitatea economică cu scop lucrativ se mai poate numi şi Contabilitate patrimonială, spre deosebire de contabilitatea dublă în unitatea economică fără scop lucrativ, care se poate numi şi Contabilitate administrativă” .

În cazul acesteia din urmă, autorul face distincţie între:

a) unitate economică cu caracter administrativ public, în care administraţia este guvernată de o lege specială, numită lege a contabilitaţii publice;

b) unitate economică cu caracter administrativ particular, în care administraţia nu este legată de nici o lege, ea fiind guvernată de uzanţe şi de obligaţia de a face, din timp în timp, o justificare a folosirii veniturilor.

„Caracteristica acestui fel de contabilitate este că, în sistemul său de socoteli nu vom găsi Cont de rezultate, întrucât nu are scop lucrativ. Vom avea, însă, un act de prevedere, cunoscut sub denumirea de buget, referitor la veniturile şi cheltuielile acelei administraţii” .

Contabilitatea publică este acea parte a contabilităţii care se ocupă de evidenţa operaţiunilor din cadrul unui patrimoniu public. Ea a apărut din necesitatea evidenţierii veniturilor si cheltuielilor determinate de administrarea, mai întâi, a cetăţilor, iar mai târziu, a statelor.

Funcţionarea acestora presupune efectuarea unor cheltuieli ale căror surse le reprezentau veniturile din contribuţiile, sub o formă sau alta, ale cetaţenilor.

Cunoscută la început sub denumirea de contabilitate camerală sau cameralistă, această contabilitate a fost folosită în economia financiară sau camerală, în special, a statelor germane, deoarece în aceste state „întreaga gospodărire financiară era privită numai din punct de vedere al unei regulate executări, iar nu din punct de vedere al formării averii” .

În state precum Italia si Elveţia, în care legile financiare au cerut, în acelaşi timp o socoteală a averii, o astfel de contabilitate nu şi-a putut găsi aplicarea.

În contabilitatea cameralistă operaţiunile sunt înregistrate având în vedere numai veniturile si cheltuielile, nu însă şi modificările de avere.

“O unitate economică cu caracter administrativ public, fiind preocupată de realizarea veniturilor si efectuarea cheltuielilor necesare întreţinerii acelei administraţiuni, contabilitatea sa nu urmăreşte prezentarea averii, cu modificările sale, în cercul procesului economic, ci în primul rând, supravegherea execuţiei celor propuse de o putere, în cazul Statului, de puterea legiuitoare. Ele ni se prezintă ca nişte prevederi de venituri si cheltuieli in prealabil aprobate, sub forma unui buget. Stabilirea şi executarea lor se face prin diferite organe administrative, recunoscute ca îndreptaţite şi competente” .

Din aceste considerente, acest tip de contabilitate mai este cunoscut în prezent şi sub denumirea de contabilitate bugetară.

În ceea ce priveşte meritul de a o fi relevat, pentru prima dată, părerile sunt împărţite: unii îl considera drept părinte al contabilităţii cameraliste pe austriacul Mathias Puechberg, şeful contabilităţii Camerei, de la Curtea Imperială din Viena, care publică în 1772 o lucrare despre metoda sa de contabilitate. Alţii, îl consideră pe profesorul Jung, din Heidelberg, care îşi publică lucrarea în 1786.

În România, punctul de plecare în evoluţia contabilităţii publice îl constituie Unirea Principatelor Române (1859). Astfel, în timpul domnitorului Alexandru Ioan Cuza, la 29 noiembrie 1860 s-a votat Regulamentul de Finanţe, care a constituit prima lege de organizare financiară din ţara noastră. Reglementările şi dispoziţiile rudimentare ale acestui Regulament vor face obiectul unei revizuiri, care vor fi cuprinse în Legea contabilităţii generale a statului. Aceasta lege, votată în anul 1864 cuprinde şi toate principiile dreptului bugetar. Astfel ea prevedea că „toate veniturile si cheltuielile neapărate spre îndeplinirea deosebitelor servicii, aşezate conform legilor, trebuiesc autorizate pentru fiecare an de o lege anuală de finanţe şi formează Bugetul general al statului” .