Definirea contabilității

Dupa cum stim definitia contabilitatii s-a realizat in stransa legatura cu stadiul dezvoltarii cunostintelor in acest domeniu si cu mediul social,economic si cultural in care au apelat aceste cunostinte.

In timp contabilitatea a fost considerata in diverse lucrari conteporane , fiind o arta “arta de a inregistra si sistematiza intru-n mod semnificativ,valoarea monetara a tranzactilor comerciale si evenimentelor cu caracter financiar,de a intocmi documente contabile de sinteza si de a interpreta rezultatele “ ,tehnica “o tehnica cantitativa de colectare ,de prelucrare si de analiza a informatiei ,aplicata evenimentelor economice si juridice ale intreprinderilor”2) si stiinta ,de catre economistul francez Lauzon considera contabilitatea ca o stiinta sociala si o

stiintii aplicativa, in acelasi timp, avand in vedere urmatoarele considerente: Contabilitatea este o stiinta sociala, deoarece:

• este o creatie a fiintei umane;

• reflecta fenomene, activitati, evenimente si fapte sociale;

• se adreseaza diferitelor grupuri de utilizatori care fac parte integranta din societate; • produce situatii financiare care au un impact asupra societatii si care modifica comportamentul indivizilor; aceste situatii financiare genereaza mutatii si schimbari sociale;

• informatiile contabile sunt generate de entitati care fac parte din societate,

deci; se refera la agenti sociali;

• este dependenta sau influentata de fenomene sociale.

Contabilitatea este o stiinta aplicativa, deoarece:

• actioneaza intr-un mediu real si concret, deci, reflecta fenomene reale;

• presupune aplicarea unor cunostinte acumulate. Cunostintele teoretice sunt

aplicate in lumea reala sau concreta.

Exista autori care neaga sau contesta calitatea contabilitatii de teorie stiintifica. In viziunea lor, contabilitatea este doar o tehnica de culegere, prelucrare, stocare, transmitere si analiza a informatiilor si leaga principiile contabile de tehnicile specifice si regulile precise ale practicii contabile. Prin urmare, principiile contabile reprezinta reguli izvorate din pragmatism. Dupa acesti autori, principiile pot fi considerate drept reguli contabile general recunoscute sau conventii general acceptate.

Literatura de specialitate prezinta si alte acceptii pentru contabilitate. Astfel, unii autori considera contabilitatea ca un limbaj specializat, normalizat, standardizat.Limbajul contabil normalizat faciliteaza descrierea realitatii economice sub forma. de simboluri, cifre, cuvinte (specializate, standardizate), ce inlocuiesc concepte si notiuni contabile vechi si care inlesneste citirea informatiei contabile de categorii cat mai mari de utilizatori ai informatiei contabile.

Alti autori definesc contabilitatea ca un joc social, deoarece in procesul de elaborare a informatiei contabile participa multi producatori de informatie contabila beneficiind din ce in ce mai multe categorii de utilizatori, iar intre cele doua categorii - producatori si utilizatori - se interpune procesul de normalizare contabila ce reglementeaza piata informatiei contabile.

Concluzionand, putem spune ca, contabilitatea poate fi privita atat ca o disciplina stiintifica, cat si ca o tehnica de producere, prelucrare si transmitere a informatiei contabile, dar si ca o arta a inregistrarilor contabile, ca un limbaj specializat sau ca un joc social.

1.2.Obiectul de studiu al contabilitatii

Ca disciplina stiintifica independenta, contabilitatea are un obiect propriu de,

cercetare, prin care se deosebeste de celelalte stiinte. Diviziunea muncii si autonomia gestionara a agentilor participanti la circuitul economic impun separarea patrimoniala a resurselor economice ale societatii si a rezultatelor obtinute. Apare astfel patrimoniul ca structura economica si juridica de gestiune a valorilor materiale si banesti. Iar pentru ca un patrimoniu sa existe, sunt necesare doua elemente interdependente: o persoana fizica sau juridica ca subiect de drepturi si obligatii, pe de o parte, si bunurile economice, ca obiecte de drepturi si obligatii, pe de alta parte.

Intre obiectele de drepturi si obligatii ce iau nstere in urma gestionarii acestor obiecte se interpune deci o persoana fizica sau juridica. Patrimoniul reprezinta, deci, totalitatea drepturilor si obligatilor cu valoare economica, apartinand unei persoane fizice sau juridice, precum si bunurile economice la care acestea se refera.

In Iiteratura de specialitate se cunose trei conceptii in definirea si analiza patrimoniului ca obiect de studiu al contabilitatii: conceptia juridica, conceptia economica ai conceptia economico-juridica a patrimoniului.

In conceptia juridica, se apreciaza ca patrimoniul reprezinta toate drepturile si obligatiile cu continut economic ale unui subiect de drept.

Potrivit conceptiei economice, patrimoniul este considerat ca totalitate a bunu¬rilor economice exprimabile in bani, inclusiv rezultatele folosirii lor, ce apartin unei persoane fizice sau juridice. Prin asocierea celor doua conceptii (a conceptiei juridice si a celei economice) s-a ajuns la definirea economico-juridica a patrimoniului. Potrivit acestei conceptii, "patrimoniul este un complex de drepturi si obligatiuni, cu respectivele lor obiecte de drepturi si obiecte de obligatiuni evaluabile in bani"3)

Din definitia patrimoniului reiese faptul ca acesta este format din doua elemente interdependente:

-persoana fizica sau juridica, care poarta denumirea de subiect, titular de patrimoniu sau proprietar

-relatiile de drepturi si obligatii, in cadrul carora au fost procurate bunurile economice.

Bunurile economice, ca obiecte de drepturi si obligati, constituie averea, substanta materiala, adica acea parte a patrimoniului cu continut concret, material.

Fizic, in structura bunurilor economice se cuprind urmatoarele:

a) bunuri materiale, sub forma de masini, utilaje, instalati, cladiri, constructii, mijloace de transport etc.;

b) servicii de diverse categorii;

c) avutia spirituala disponibila si refolosibila (stocul de stiinta. si tehnologie,

cultura si civilizatie, stocul de informatii);

d) alte bunuri atrase in circuitul economic (solul, zacamintele, bogatiile

natu¬rale etc.).

Bunurile economice, ca obiecte de drepturi si obligatii, formeaza substanta materiala a patrimoniului. Ele au o determinare existentiala si una economica.

Determinarea existentiala a bunurilor economice evidentiaza faptul ca bunurile au o forma concreta, fiind delimitate in bunuri materiale sau corporale (cladiri, masini, marfuri etc.) si in bunuri nemateriale sau necorporale (creante,. brevete, inventii, concesiuni, marci etc.).

Determinarea economica a bunurilor este conferita de utilitatea si valoarea lor. Utilitatea unui bun reprezinta capacitatea acestuia de a satisface o anumita o nevoie (cerinta), prin folosirea sa in productie sau in consum. Valoarea unui bun reprezinta capacitatea acestuia de a fi exprimat in bani, ceea ce creaza

posibilitatea de a putea fi schimbat in cadrul circuitului marta-bani. In ceea ce priveste cel de-al doilea aspect sub care se reflecta patrimoniul ¬, relatiile de drepturi si obligatii - acesta are urmatoarele semnificatii:

a)Relatiile de drepturi au in vedere situatia in care titularul de patrimoniu (proprietarul) isi procura o parte din avere din resurse proprii, bunurile respective ii apartin de drept, iar partea respectiva din patrimoniu poarta denumirea de patrimoniu propriu.

b)Relatiile de obligatii vizeaza situatia in care titularul de patrimoniu isi: procura o parte din avere din resurse apartinand altor persoane fizice sau juridice,bunurile respective nu ii apatin de drept, echivalentul valoric al acestora trebuie restituit proprietarilor. Partea corespunzatoare din patrimoniu poarta denumirea de patrimoniu strain.

Din punct de vedere contabil, patrimoniul trebuie considerat ca fiind o entitate ce cuprinde elementele materiale si nemateriale ce pot fi exprimate valoric si care isi pierd individualitatea atunci dind alcatuiesc o unitate indivizibila.