Derularea planului de achiziții

INTRODUCERE

Pregătirea României pentru integrarea în Uniunea Europeană a impus preluarea unor noi domenii, care să ducă la eficientizarea activităţii economice şi la înlăturarea unor neconcordanţe întâlnite atât în activitatea întreprinderilor cât şi a instituţiilor publice. Astfel, pe lângă adoptarea Standardelor Internaţionale de Contabilitate la nivelul agenţilor economici, pregătirea la trecerea la un nou sistem contabil, bazat pe Sistemul European de Conturi 95 la instituţiile publice, precum şi alte îmbunătăţiri legate de legislaţia economică şi fiscală, s-a impus şi organizarea activităţii de audit, atât la agenţii economici, cât şi la instituţiile publice. Integrarea în Uniunea Europeană a impus ca cerinţă existenţa unor sisteme solide de management financiar, dar şi modalităţi de control al acestora, ca urmare a faptului că ţara noastră va utiliza fonduri comunitare, care trebuie folosite cu multă eficienţă. Auditul, în general, este o funcţie de sine stătătoare ce se aplică oricărei entităţi, indiferent de forma de proprietate, în vederea realizării unui management de performanţă. Funcţia de audit este relativ recentă în ţara noastră, aceasta manifestându-se în prima fază ca audit financiar.

Auditul nu este o activitate recentă, el fiind utilizat încă de pe vremea lui Carol cel Mare, iar persoanele care desfăşurau această activitate purtau numele de „Missi Dominici”. De asemenea, sunt izvoare istorice care identifică auditul pe vremea regelui Eduard I, iar persoanele se numeau „auditori”. Până în secolul al şaisprezecelea, auditul era cerut de regi, împăraţi, biserici şi state, care erau ordonatori de audit, iar activitatea de audit era desfăşurată de către clerici sau scriitori regali. Obiectivele activităţii de audit erau acelea legate de pedepsirea persoanelor care deturnau fonduri. Între anii 1700-1850, ordonatorii de audit erau statele, tribunalele comerciale şi acţionarii, care desemnau ca auditori contabilii, iar scopul auditului era protejarea patrimoniului şi oprirea fraudelor. După 1850, când economia mondială a cunoscut o revigorare puternică mai ales datorită marilor descoperiri ale secolului al XIX-lea, ordonatorii de audit au rămas statul şi acţionarii, care foloseau pentru această activitate profesionişti contabili şi jurişti. Deja în această perioadă, obiectivele auditului s-au diversificat şi pe lângă eliminarea fraudelor şi erorilor a apărut ca obiectiv şi atestarea fiabilităţii situaţiilor financiare. După anul 1900 au apărut ca auditori, profesioniştii în audit şi contabilitate, care aveau ca obiectiv, alături de evitarea fraudelor şi atestarea fiabilităţii bilanţului. Un imbold deosebit dat dezvoltării auditului l-a dat marea criză mondială din 1929-1933, când lucrările de audit erau comandate de stat, acţionari sau bănci, care cereau examinarea rapoartelor financiare emise de diversele companii sau întreprinderi. După 1940 obiectivul principal al auditului a constat în „atestarea sincerităţii şi regularităţii situaţiilor financiare” ale entităţilor economice. Începând din anul 1970 obiectivele auditului s-au extins şi spre asigurarea conformităţii cu normele legale în vigoare, cu respectarea principiilor şi regulilor contabile şi de evaluare, dar şi pe linia calităţii managementului.

Cuvântul audit are origini latine – audio, audiere însemnând a „asculta”, însă acest înţeles al său a fost denaturat în timp. În limba engleză, cuvântul „audit” are cu totul alt înţeles – a verifica - , înţeles care se apropie mai mult de însemnătatea şi obiectivele sale actuale.

CAPITOLUL 1 - CONTEXTUL ORGANIZĂRII ŞI EXERCITĂRII AUDITULUI PUBLIC INTERN

1.1 Conceptul de Audit Public Intern

Termenul de audit îşi are geneza în cuvântul latinesc audit-auditare, care are semnificaţia de „a asculta”.

În România, auditul intern a fost adoptat ca un termen „modern” în domeniul controlului financiar, însă, cu timpul s-a reuşit decantarea conceptelor de control intern şi audit intern.

Auditul intern este o activitate independentă şi obiectivă, care dă unei organizaţii o asigurare în ceea ce priveşte gradul de control deţinut asupra operaţiunilor, o îndrumă pentru a-i îmbunătăţi operaţiunile şi contribuie la adăugarea unui plus de valoare.

Auditul intern există şi funcţionează în toate organizaţiile.

Auditul este considerat ca fiind ultimul nivel al sistemului de control intern al entităţii.

Cadrul de referinţă al auditului intern cuprinde:

• conceptul de audit intern, precizează câteva elemente indispensabile, respectiv: auditul intern efectuează misiuni de asigurare şi consiliere; domeniile sale de responsabilitate sunt riscul, controlul intern şi administrarea entităţii; finalitatea auditului intern este aceea de a adaugă valoare entităţilor;

• codul deontologic care furnizează auditorilor interni principiile şi valorile ce le permit să-şi orienteze practica profesională în funcţie de contextul specific;

• normele (standardele) profesionale pentru practica auditului intern care îi orientează pe auditori în vederea îndeplinirii misiunilor şi în gestionarea activităţilor;

• modalităţile practice de aplicare, care comentează şi explică normele (standardele) şi recomandă cele mai bune practici;

• sprijinul pentru dezvoltarea profesională, constituit în principal din lucrări şi articole de doctrină prezentate la conferinţe şi seminarii;

• cunoaşterea şi aplicarea acestui cadru de referinţă oferă, organizaţiilor şi organismelor de reglementare, o asigurare privind nivelul de profesionalism al auditorilor interni. Respectarea normelor şi a standardelor auditului conferă un plus de credibilitate pentru parteneri.

Funcţia de audit intern a cunoscut transformări succesive până la definirea conceptului. Evoluţia în dinamică a funcţiei auditului intern relevă aspecte referitoare la implicarea în viaţa entităţii auditate, sub următoarea formulă: