Euro - moneda unică a Uniunii Europene

1. DILEMA MONEDA UNICA – MONEDA COMUNA: ROLUL PLANULUI DELORS

Alternativa moneda unica – moneda comuna sau paralela a suscitat controverse, dezbateri, proiecte si contraproiecte. fundamentul teoretic al acestora îl constituie zonele monetare optime.

Zonele monetare optime se definesc prin criteriile în baza carora spatiile monetare nationale sunt interesate sa se integreze, în baza unei monede unice sau a unei structuri de paritati fixe irevocabile. La criteriile clasice, respectiv: mobilitatea factorilor si gradul de deschidere a economiilor în cauza se adauga criteriul perfomantelor economice omogene, transpus în practica prin convergenta macroeconomica a tarilor implicate. Actuala convergenta mai are ca sursa de inspiratie si ideile lui R. Cooper, în baza carora uniunea economica si monetara reprezinta, înainte de orice, un bun colectiv, care reflecta dorinta comuna a diferitilor protagonisti. Ch. Kindleberg arata, la rândul sau ca, daca tarile membre ale unei zone integrate au schimburi comerciale intense si preferinte asemanatoare sau identice, atât pentru marfuri si servicii, cât si pentru aceste bunuri colective, se întrunesc conditiile pentru constituirea unei zone monetare optime. Aceste tari trebuie sa manifeste aceleasi preferinte pentru o serie de obiective, convergenta în materie de stabilitate economica interna (lupta împotriva inflatiei) constituind obiectivul primordial.

În cadrul evolutiilor istorice, putem distinge o serie de experiente de uniuni monetare bazate pe preferinte omogene si anume:

- uniunea monetara creata prin alinierea spontana a tarilor mici la o tara mare (cazul Austriei, Belgiei, Olandei, aliniate la RFG);

- uniunea monetara creata prin alinierea impusa de un partener ami puternic (cazurile mai vechi – Anglia-Scotia; Austria-Ungaria; Africa de Sud-Lesotho; uniunea intergermana, 1990);

- uniunea economica si monetara prin convergenta negociata.

Acesta presupune constituirea progresiva a uniunii monetare; uniunea va deveni definitiva din momentul costatarii covergentei macroeconomice.

Experienta în curs a constructiei monetare europene presupune atât convergenta de tip spontan – uniunea monetara prin aliniere în jurul Germaniei – cât si convergenta negociata.

Anul 1990 a fost marcat de concurenta a trei proiecte de accelerare a constructiei monetare europene. Astfel, pe marginea dilemei moneda unica – moneda comuna s-au confruntat:

- planul comitetului Delors, care a avut câstig de cauza;

- planul “evolutionist” al concurentei monedelor, prezentat de Trezoreria britanica, în iunie 1989 si inspirat din ideile lui F. A. Hayek;

- planul John Major (1990) pentru un ECU întarit, cu rol de moneda paralela.

Planul Delors prevede trei etape pentru edificarea UEM:

- prima etapa consta în întarirea convergntei politicilor economice si a mecanismelor de schimb valutar, în cadrul SME (grile de paritati si marje de fluctuatie);

- a doua etapa este considerata pregatitoare pentru punerea în aplicare a Sistemului European al Bancilor Centrale (SEBC) si pentru definitivarea convergentei politicilor economice si monetare ;

- a treia etapa se caracterizeaza prin eliminarea marjelor de fluctuatie si fixarea irevocabila a paritatilor, ceea ce semnifica anfaptuirea deplina a Uniunii Economice si Monetare bazata pe moneda unica

2. TRATATUL DE LA MAASTRICHT SI ETAPELE EVOLUTIEI SPRE MONEDA EUROPEANA COMUNA

Deciziile fundamentale cu privire la Uniunea Monetara Europeana au fost luate în mod democratic prin ratificarea Tratatului de la Maastricht. În plus, Consiliul European a stabilit la Madrid orarul si scenariul final.

Din punct de vedere politic, UME este un pas important catre integrare în cadrul Uniunii Europene. Este sporita cooperarea în importante arii politice ceea ce determina cresterea competitivitatii Europei ca factor politic.