Evaziunea Fiscală

INTRODUCERE

Oriunde şi oricând existenţa controlului presupune existenţa răspunderii. Controlul fără răspundere şi răspunderea fără control sunt două concepte ce nu se pot separa unul de altul, ele găsindu-se într-o strânsă condiţionare logică.

Principiile controlului şi responsabilităţile joacă un rol esenţial. Responsabilitatea presupune, pe lângă o organizare eficace, existenţa unui cadru pentru realizarea acţiunii de gestionare a resurselor statului.

Controlul trebuie să aibă mijloacele cu care să creeze un context de favorizare a realizării obiectivelor. Controlul, care poate fi oficios, după caz, conţine elemente definitorii: enunţul misiunii primite de la persoana abilitată să efectueze controlul, scopul şi obiectivele, politicile procentuale de control, rapoartele de control (informare) respective, controalele oficioase care pot cuprinde elemente legate de etică, valorile, încrederea sau angajamentul celui controlat.

Controlul trebuie conceput într-o manieră liberală, el justificându-şi necesitatea numai în condiţiile în care pune în evidenţă maniera în care au fost realizate sarcinile abilitării în planul realizării performanţei finale şi modul de stingere a obligaţiilor financiare faţă de stat.

Indiferent de orânduirea social politică şi statală, ca instituţie, controlul în general şi cu precădere cel economico-financiar, a existat şi există în toata lumea. Preocupări în direcţia îmbunătăţirii şi perfecţionării instituţiilor de control şi a organelor ce execută controlul, au fost şi sunt, angajându-se largi discuţii la diversele conferinţe şi congrese internaţionale.

În ţara noastră am putea grupa activitatea de control în 5 perioade:

∙ secolul al XVI-lea (aproximativ 1550) până în secolul al XVIII-lea (aproximativ 1750); în această perioadă întâlnim registre pentru socotelile visteriei.

∙ secolul al XVIII-lea (1750) – secolul al XIX-lea (1831-1832); în această perioadă apare ca autoritate consultativă financiară, pe lângă visterie şi sfatul compus din 7 boieri. Această situaţie a apărut în Ţara Românească şi Moldova ca urmare a înfăptuirii unei reforme cu caracter fiscal, administrativ şi agricol.

∙ anul 1831-1832 până în anul 1858; această perioadă este dominată de aplicarea Regulamentelor organice, care în Principatele Române pun baza unei orânduiri sociale mai închegate şi stabilesc unele norme pentru controlul finanţelor publice din cele două principate, dreptul de a încuviinţa perceperea dărilor şi efectuarea cheltuielilor, folosindu-se pentru prima dată noţiunea de buget. Ulterior a luat fiinţă controlul obştesc (exercitat de 12 funcţionari puşi sub conducerea unui şef de control), care în timpul anului putea să cerceteze orice cheltuială a statului şi să adeverească primirile. Acest organism a stat la originea controlului finaniciar în România şi a devenit ulterior Ministerul Comerţului. În anul 1960 Ministerul Comerţului s-a contopit cu Ministerul Finanţelor.

∙ anul 1858-23 August 1944; în anul 1858 s-au pus în practică principiile bugetare prin Convenţia de la Paris (7 august 1858) pe bazele cărora s-a promulgat la 28 noiembrie 1860 primul regulament al contabilităţii publice, care a contribuit la introducerea unei anumite ordini în finanţele publice şi a facilitat efectuarea controlului acesteia. Controlul organizat se realiza administrativ şi legislativ (parlamentar). Administrativ, prin înregistrarea în contabilitatea ministerelor a operaţiilor legate de administrarea şi mânuirea fondurilor şi a bunurilor publice. Sub aspect legislativ, controlul obliga miniştrii să prezinte în fiecare sesiune, socoteli tipărite de operaţiunile lor, efectuate în anul precedent care trebuie să se sprijine pe acte justificate.

În mai 1862, s-a creat serviciul Ispecţiei de finanţe sub directa conducere a Ministerul Finanţelor cu sarcina de a face control inopinat asupra tuturor agenţilor aparţinând de Ministerul Finanţelor şi de a semnala Ministerului neajunsurile rezultate. Prin legea din 24 ianuarie 1864 s-a înfiinţat ca organ specializat şi independent Înalta Curte de Conturi care avea sarcina de a exercita controlul jurisdicţional asupra executării bugetului.

Începând cu această dată, controlul s-a executat după principiul separaţiunii puterilor, existând: controlul puterii executive (administrative); controlul jurisdicţional al Înaltei Curţi de Conturi; controlul exercitat de organul legislativ (adunarea deputaţilor).

Din anul 1944 şi până în prezent delimităm următoarele perioade:

∙ etatizarea Băncii Naţionale a României, controlul economic, controlul creditelor, reforma monetară;

∙ 1948 decembrie ia fiinţă Direcţia controlului financiar în cadrul Ministerului Finanţelor şi controlul financiar intern în ministere, alte organizaţii centrale sau locale, instituţii, întreprinderi etc. iar atribuţiile controlului financiar preventiv au trecut asupra conducătorilor de contabilitate;

∙ 1949 septembrie a fost înfiinţată Comisia controlului de stat;

∙ 1950-1958 a luat fiinţă controlul preţurilor în cadrul Comitetului pentru preţuri;

∙ 1970 o nouă reglementare a controlului financiar intern (legea 15/1970)

∙ 1972 (legea nr.15) a luat fiinţă Consiliul Central de Control Muncitoresc al Activităţii Economice şi Sociale;

∙ 1973 (legea nr.2) a luat fiinţă Curtea Superioară de Control Finaciar;

∙ 1974 (legea nr.9) o nouă reglementare a controlului financiar preventiv;

∙ tot după 1970 au mai fost înfiinţate diverse organisme de control referitoare la protecţia muncii, calitatea produselor, etc., inclusiv controlul obştesc (1972), republicat în 1977 cu modificările aduse.

În cadrul structurii şi formelor organizatorice ale controlului distingem trei componente:

∙ Controlul legislativ;

∙ Controlul fiscal;

∙ Controlul judiciar.

Controlul legislativ

Controlul legislativ se înfăptuieşte de către puterea legislativă – Parlamentul prin Camera Deputaţilor, Senatul şi organul consultativ de specialitate – Consiliul Legislativ – precum şi prin Curtea Constituţională.

Cele 2 camere, a deputaţilor şi senatului, îşi exercită controlul legislativ prin:

∙ comisii permanente;

∙ subcomisii;

∙ comisii speciale;

∙ comisii de anchetă;

∙ rapoarte şi interpelări.

Controlul fiscal

Se înfăptuieşte de către puterea executivă prin intermediul Guvernului, administraţiei publice centrale de specialitate şi celei locale şi Curtea de Conturi. Guvernul dispune de un departament propriu de control (departamentul de control al Guvernului).

Controlul administraţiei publice centrale de specialitate se realizează prin intermediul Ministerului Finanţelor care dispune de un aparat de control specializat, respectiv Direcţia generală de revizie fiscală şi de metodologie şi proceduri pentru control la nivelul aparatului central al ministerului, Direcţiile controlului fiscal din cadrul direcţiilor generale ale finanţelor publice judeţene şi a municipiului Bucureşti, precum şi direcţia generală de administrare a marilor contribuabili din municipiul Bucureşti şi judetul Ilfov, precum şi Garda Financiară centrală şi secţiile ei din cadrul unităţilor teritoriale ale ministerului.

Controlul judiciar

Îşi desfăşoară activitatea în cadrul puterii judecătoreşti prin:

∙ Curtea Superioară de Justiţie;

∙ Instanţele Judecătoreşti stabilite prin lege;

∙ Ministerul public prin procurorii constituiţi în parchete;

∙ Consiliul Superior al Magistraturii.

CAPITOLUL I

DELIMITĂRI ŞI STRUCTURI PRIVIND SISTEMUL FISCAL

În domeniul fiscal sunt folosite mai multe acţiuni care în ultimă instanţă se referă la aşezarea, urmărirea şi perceperea impozitelor, taxelor şi a altor contribuţii datorate bugetului de stat, bugetelor locale şi bugetelor instituţiilor publice.

Termenul de fiscalitate este definit de dicţionarul LAROUSSE astfel: “fiscalitatea reprezintă totalitatea impozitelor şi taxelor, a reglementărilor de natură fiscală, precum şi a aparatului fiscal ce vin să influenţeze direct sau indirect activitatea unui agent economic denumit contribuabil.’’

Dicţionarul explicativ al Limbii Române explică înţelesul noţiunii de fiscalitate astfel: “Sistemul de percepere a impozitelor şi taxelor prin fisc. Totalitatea obligaţiunilor fiscale ale cuiva.”

Altă noţiune foarte des întâlnită în literatura de specialitate este şi cea de fisc, definit ca: “administraţia însărcinată cu calculul şi perceperea impozitelor“.* Insituţia de stat care stabileşte şi încasează contribuţiile către stat ale unei entităţi economice urmăreşte pe cei care nu şi-au plătit în termen aceste contribuţii.** Instituţie a statului investită cu dreptul de a aşeza, încasa şi urmări plata impozitelor şi a taxelor datorate statului de către contribuabili. De asemenea se foloseşte şi termenul fiscal = care priveşte fiscul, ori care aparţine fiscului, privitor la fisc.

1.1. Impozitele, taxele şi contribuţiile ca obligaţii fiscale ale întreprinderii

După modul de percepere distingem cea mai mare grupare a impozitelor şi taxelor atât din punct de vedere teoretic, cât şi practic, fapt pentru care o regăsim în toate lucrările de specialitate şi în general, în toate legislaţiile fiscale.

Este vorba despre clasificarea în:

- impozite directe, care se stabilesc şi se percep nemijlocit de la persoanele fizice sau juridice asupra bunurilor sau veniturilor prevăzute de lege; Exemplu: impozitul pe profit, impozitul pe venit global. Le putem considera cele mai nevralgice, deoarece sunt suportate în mod direct de contribuabili.