Evoluția cheltuielilor publice pentru sănătate în România în perioada 2013-2017

Cheltuielile publice pentru sănătate reflectă politica sanitară a statului. Dimensiunea acestor cheltuieli este determinată, in principal, de factori cu acțiune directă, intre care cei mai importanți sunt:

- factorii demografici , respectiv numărul populației și structura ei pe vârste; tendința creșterii numerice este qvasigenerală și este însoțită de o creștere a ponderii populației de vârsta a III-a; intre aceste tendințe și calitatea actului medical (atât preventiv, cat și curativ) există o relație pozitivă, al cărui efect, in plan financiar, este creșterea cheltuielilor publice pentru sănătate;

- factorii sociali, in primul rând nivelul de trai și gradul de instruire, care determină o preocupare mai intensă a individului pentru conservarea propriei sănătăți, dar și exigențe sporite față de actul medical și de modul in care statul se implică in problemele de sănătate;

- creșterea preocupărilor privind prevenirea;

- creșterea costurilor atât in faza preventivă, cat și in cea curativă, datorită perfecționării și modernizării asistenței medicale și a tratamentelor, a amplificării caracterului sofisticat al analizelor medicale, al aparaturii și al medicamentelor.

Sistemul de ocrotire a sănătății include un sector public (majoritar sau puternic majoritar in cele mai multe state) și un sector privat. Finanțarea diferă intre cele două sectoare, pentru cel de-al doilea fiind qvasiexclusiv din tarifele percepute de la beneficiarii serviciilor, dar și din valorificarea brevetelor de cercetare, de tehnică medicală etc., ca și din donații sau subvenții.

Finanțarea sectorului public se face din următoarele surse: fonduri alocate din buget, cotizații de asigurări de sănătate (plătite atât de persoane fizice, cat și de persoane juridice), resursele populației (in special de la cei neasigurați) și ajutoare externe (Organizația Mondială a Sănătății, Crucea Roșie Internațională, Semiluna Roșie Internațională, Banca Mondială ș.a.).

Finanțarea acțiunilor privind sănătatea prezintă o mare varietate de forme (sisteme), dintre care trei sunt mai frecvente:

- sistemul Bismark, practicat in mai multe țări din Uniunea Europeană, in care finanțarea publică este secundară și cea prin cotizații este predominantă; cotizațiile sunt plătite și de salariați și de întreprinderi și sunt gestionate de case de asigurări de boală; acestea acoperă toate cheltuielile de îngrijiri medicale, indiferent că sunt prestate de unități sau medici din sectorul privat sau din cel public, statul suportând salariile personalului medical angajat in cadrul celui din urmă; exterior sistemului funcționează asigurările private de sănătate, a căror pondere in finanțare este redusă;

- sistemul Beveridge, practicat in Anglia, in care finanțarea se face din impozite, iar gestiunea banilor este in sarcina Ministrului Sănătății; finanțarea din sursele bugetare este puternic predominantă, completările făcându-se din plăți efectuate de bolnavi, in special pentru o cotă din contravaloarea medicamentelor;

- sistemul american, practicat în SUA, bazat în principal pe asigurările private de sănătate; statul finanțează asistența medicală pentru persoanele de vârsta a III-a (peste 65 de ani) și pentru cele cu venituri sub pragul sărăciei.

In Romania, sistemul de finanțare a ocrotirii sănătății a intrat, începând cu anul 1998, într-un proces de reformă prin instituirea asigurărilor sociale de sănătate (un sistem asemănător celui german).

Cotizațiile sunt suportate de către salariați (prin impozitul pe salarii) și de către persoanele juridice (prin cote calculate la fondul de salarii); din aceste surse se acoperă plata medicamentelor, a serviciilor medicale și cheltuielile administrative și de funcționare a prestatorilor de servicii medicale. Gestionarea acestui fond revine Casei Naționale de Asigurări de Sănătate și unităților similare județene și a municipiului București.

Din bugetul de stat sunt finanțate: funcționarea unităților sanitare publice, a instituțiilor administrative de sănătate, a unităților sanitare speciale (TBC, psihiatrie ș.a.), a instituțiilor de cercetare pentru sănătate, precum și investițiile în sectorul sanitar public.

In plus, există câteva fonduri speciale extrabugetare pentru sănătate (vezi subcapitolul 5.5) dintre care „ Fondul de asigurări sociale de sănătate” se utilizează în beneficiul unităților finanțate integral din resurse bugetare, este gestionat de Ministerul Sănătății și se constituie din :

- taxă de 10% din veniturile obținute din publicitatea pentru produse din tutun, țigări și băuturi alcoolice;

- taxă de 1% din veniturile producătorilor de astfel de produse;

- cotă din veniturile policlinicilor cu plată ș.a.

Cheltuielile publice pentru sănătate includ două mari categorii de destinații: organizarea, întreținerea și funcționarea instituțiilor sanitare (atât cheltuieli generale, cat și cheltuieli medicale); prevenirea și educația sanitară.

Eficiența acestor cheltuieli se determină pornind de la principalele categorii de efecte pe care acestea le generează:

- efecte medicale , cu caracter individual, extrem de importante deoarece vizează refacerea sănătății, esențială și mai presus de orice pentru persoanele bolnave și familiile lor;

- efecte sociale , care reflectă starea generală de sănătate a întregii populații, cum sunt: speranța medie de viață, morbiditatea, mortalitatea generală și cea infantilă, gradul de asistență medicală