Impunerea Veniturilor din Salarii Studiu de Caz Otelinox SA

CAPITOLUL I - Caracterizarea generală a impozitelor

1.1. Conţinutul şi rolul impozitelor

Impozitele reprezintă o formă de prelevare a unei părţi din veniturile şi/sau averea persoanelor fizice şi juridice la dispoziţia statului în vederea acoperirii cheltuielilor publice. Această prelevare se face în mod obligatoriu, cu titlu nerambursabil şi fără contraprestaţie directă din partea statului.

Caracterul obligatoriu al impozitelor trebuie înţeles în sensul că plata acestora către stat este o sarcină impusă tuturor persoanelor fizice şi/sau juridice care realizează venit dintr-o anumită sursă sau posedă un anumit gen de avere pentru care, potrivit legii, datorează impozit. Dreptul de introduce impozite îl are statul şi el se exercită prin intermediul puterii legislative (Parlamentul), iar uneori, în anumite condiţii, şi prin organele de stat locale. Parlamentul aprobă introducerea impozitelor de stat de importanţă naţională (generală), iar organele de stat locale pot introduce unele impozite în favoarea unităţilor administrativ – teritoriale. În România, conform Constituţiei, consiliile locale sau judeţene stabilesc impozitele şi taxele locale , în limitele şi în condiţiile legii.

Impozitele sunt plăţi care se fac către stat cu titlu definitiv şi nerambursabil. În schimbul acestora, plătitorii impozitelor nu pot solicita statului un contraserviciu de valoare egală sau apropiată.

Sarcina achitării impozitului pe venit revine tuturor persoanelor fizice şi/sau juridice care realizează venit dintr-o anumită sursă prevăzută de lege. Pentru muncitori şi funcţionari sursa de venit o constituie salariul, pentru agenţii economici – profitul, pentru proprietarii de terenuri – renta, pentru deţinătorii de hârtii de valoare (acţiuni, obligaţiuni etc) – venitul produs de acestea (dividende, dobânzi ş.a.) iar micii meseriaşi şi liber-profesioniştii suportă impozitele din venitul realizat de pe urma activităţii desfăşurate.

Rolul impozitelor se manifestă pe plan financiar, economic şi social. Manifestarea rolului impozitelor cunoaşte unele diferenţieri de la o etapă de dezvoltare a economiei la alta.

Rolul cel mai important al impozitelor se manifestă pe plan financiar, întrucât acestea constituie mijlocul principal de procurare a resurselor financiare necesar acoperirii cheltuielilor publice. În ţările dezvoltate, impozitele, taxele şi contribuţiile procură 80 – 90% din totalul resurselor financiare ale statului. Şi în cadrul ţărilor în curs de dezvoltare ponderea impozitelor şi taxelor în totalul resurselor financiare publice este însemnată, aceasta variind între 50% şi 90%.

Caracteristic evoluţiei impozitelor şi taxelor în perioada postbelică este faptul că acestea au cunoscut o tendinţă de creştere continuă, atât ca mărime absolută cât şi relativă. Creşterea volumului încasărilor din impozite s-a realizat prin creşterea numărului plătitorilor, extinderea bazei de impunere, precum şi prin majorarea cotelor de impunere. Această din urmă măsură a vizat în cea mai mare parte, impunerea veniturilor realizate de persoanele fizice şi mai puţin veniturile obţinute de societăţile de capital.

Până prin anii 70-80, s-a observat o anumită accentuare a rolului impozitelor pe plan economic, concretizată în încercările statului de a folosi impozitele ca mijloc de intervenţie în economie. Impozitele se pot manifesta ca un instrument de încurajare sau de frânare a unei activităţi economice, de creştere sau de reducere a producţiei sau a consumului unui anumit produs, de impulsionare ori de limitare a comerţului exterior, în funcţie de intenţia legiuitorului.

Referindu-se la rolul impozitelor, economistul francez Pierre Lalumiere, sublinia că impozitele pot fi folosite pentru a „încuraja (sub forma exonerării) sau pentru a descuraja (pe calea suprataxării) o anumită activitate economică. Fără să înceteze de a fi un mijloc de acoperire a cheltuielilor publice, impozitul a devenit un mijloc de intervenţie în domeniul economic şi social”.

Pe plan social, rolul impozitelor se concretizează in faptul că, prin intermediul lor, statul procedează la redistribuirea unei părţi importante din produsul intern brut între grupuri sociale şi indivizi, între persoanele fizice şi cele juridice. Astfel, prin intermediul impozitelor, taxelor şi contribuţiilor statul preia la buget între 40% şi 50% şi chiar mai mult din PIB, în ţările dezvoltate şi între 30% şi 40% în ţările în curs de dezvoltare.

1.2. Principiile impunerii

Un sistem fiscal poate fi considerat raţional dacă îndeplineşte mai multe cerinţe, dacă este organizat şi funcţionează pe baza anumitor principii. Aceste principii au în vedere ca aşezarea şi încasarea impozitelor să corespundă atât obiectivelor social-economice ale politicii fiscale a statului din perioada respectivă, cât şi intereselor plătitorilor.

Impunerea reprezintă un complex de măsuri şi operaţiuni efectuate în baza legii, care au drept scop final stabilirea impozitului ce revine în sarcina unei persoane fizice sau juridice. Impunerea are atât o latură de natură politică, cât şi una de ordin tehnic (care cuprinde metodele şi tehnicile utilizate pentru determinarea bazei impozabile şi a cuantumului impozitului).

Sub aspect politic, prin impunere se urmăreşte ca fiecare impozit introdus să răspundă anumitor cerinţe, să fie în concordanţă cu anumite principii.

Primul care a formulat astfel de principii a fost marele economist Adam Smith, reprezentant de seamă al economiei politice din secolul XVIII şi începutul secolului XIX. Adam Smith susţinea că, la baza politicii fiscale a statului trebuie să stea mai multe principii:

1. Principiul justeţii impunerii (echităţii fiscale), conform căruia toţi cetăţenii unei ţări trebuie să contribuie, pe cât posibil, cu impozite în funcţie de veniturile pe care le obţin. Promovarea acestui principiu avea ca scop anularea privilegiilor de care se bucurau nobilii şi clerul în ceea ce priveşte impozitele directe şi participarea tuturor supuşilor statului la acoperirea cheltuielilor publice în raport cu veniturilor realizate.