Metoda costurilor variabile - direct costing

METODA COSTURILOR VARIABILE (DIRECT-COSTING)

I. INTRODUCERE

Diversificarea activitatilor de productie si de desfacere, sub aspectele organizarii, functionarii, dotarilor si chiar rezultatelor obtinute, a cerut in materie de costuri o alternativa, o alta optiune decat cea a costurilor complete. Alternativa o reprezinta costurile partiale care contin numai cheltuieli strans si nemijlocit legate de volumul activitatii. Ne referim la chetuielile variabile, care depind de volumul de activitate si la cheltuielile directe, care se identifica, insa din momentul efectuarii lor, pe un anumit purtator de costuri care poate sa fie un produs, o comanda, o lucrare, un serviciu, un contract etc. Ambele categorii de cheltuieli nu exista, daca activitate nu exista, deci sunt ocazionate exclusiv de productie, de prestarea de servicii sau de executia de lucrari. Pe de lata parte, relatia cauza-efect este cel ami coerent si prfund analizata prin intermediul cheltuielilor variabile si fixe.

In noul mediu economic, costurile partiale si-au extins sfera concepuala, cuprinzand in opinia multor specialisti, pe langa costurile variabile, costurile directe, si categorii de costuri, care, alta data, erau considerate exclusiv apanajul costurilor complete. Astfel:

• costul produsului, poate fi inclus in catgoria costurilor partiale, el neluand in seama cheltuielile generale de administratie si cheltuielile de desfacere.

• costul marginal, care se refera la consumurile aferente ultimei unitati(serie, lot, produs, etc.) aditionale productiei precedente. Aceasta categorie de costuri este partiala, pe de o parte, prin prisma componentei, orice unitate noua intrata in fabricatie determinand cheltuieli variabile proportionale, iar pe de alta parte, prin prisma faptului ca se refera la o parte a productiei si nu la intreaga productie.

Metoda Direct-Costing are meritul de a se inscrie printre putinele metode de calculatie a costurilor care raspund cerintelor conducerii moderne a inreprinderii. Ideea de baza consta in separarea cheltuielior de productie in cheltuieli variabile si cheltuieli fixe; cheltuielile fixe se scad pe total din rezultatul financiar brut al intreprinderii si deci nu se iau in considerare la calculul costului de productie. In aceste conditii nici stocurile de produse finite si de productie neterminate existente la sfarsitul perioadei nu sunt afectate de cheltuielile fixe, ci ele sunt evaluate numai la nivelul cheltuielilor variabile.

METODA COSTURILOR VARIABILE

Metoda costurilor variabile, in forma sa de baza are o serie de caracteristici care o individualizeaza si i-au conferit statutul de metoda. Punctual, acestea sunt:

− utilizeaza comportamentul cheltuielilor pentru a le separa pe cele incorporabile in costuri(variabile) de cele neincorporabile(fixe)

− calculatia specifica se sprijina pe indicatori care construiesc judecati, suport pentru deciziile managementului

− prestatiile sau serviciile reciproce, intre diferite segmente organizationale se deconteaza la nivelul cheltuielilor variabile care sunt imputabile purtatorilor de costuri

− nu este doar o calculatie de costuri, ci si una a rezultatelor pe termen scurt, este un instrument util in managementul intreprinderii, scopul principal constituindu-l elaborarea unor decizii pe perioade scurte.

Indicatori decizionali primari

1. Costul unitar(C*) este alcatuit numai din cheltuieli variabile, reprezentate in principal de cheltuieli cu: materii prime si materiale, salariile si contributiile sociale aferente personalului direct productiv, energia electrica si termica utilizate in scopuri tehnologice etc. Pentru a determina costul unitar, pe fiecare purtator de costuri, este necesara colectarea cheltuielilor variabile si identificarea ccorecta a productiei fizice. Costul unitar se calculeaza ca raport intre totalul cheltuielilor variabile si cantitatea de productie rezulta dupa relatia:

C*i = , unde: Ch vi= cheltuieli variabile

Qi= productia fabricata si vanduta

i=purtatorul de costuri

2.Contributia de acoperire(Ca) sau marja contributiei reprezinta aportul fiecarui produs la obtinerea rezultatului(profit/pierdere) si implicit la acoperirea cheltuielilor fixe. Valoarea contributiei de acoperire poate fi si negativa ceea ce inseamna ca pretul de vanzare nu este suficient nici pentru recuperarea costului,activitatea este nerentabila, societatea navand resurse, prin pretul practicat, sa acopere o parte a cheltuielilor fixe si astfel nu se degaja profit.

Contributia de acoperire unitara(Ca*) se calculeaza ca diferenta intre pretul de vanzare unitar(Pv) si costul unitar:

Ca*=Pv – C*

Contributia de acoperire se poate calcula pe fiecare purtator de costuri, precum si global, pe activitate. In acest scop, este necesara cunoasterea veniturilor din vanzarea produselor care fac obiectul activitatii, acestea fiind denumite in continuare, cifra de afaceri.