Metoda - Direct Costing

Imagine preview
(8/10 din 3 voturi)

Acest proiect trateaza Metoda - Direct Costing.
Mai jos poate fi vizualizat un extras din document (aprox. 2 pagini).

Arhiva contine 1 fisier doc de 10 pagini .

Iti recomandam sa te uiti bine pe extras si pe imaginile oferite iar daca este ceea ce-ti trebuie pentru documentarea ta, il poti descarca. Ai nevoie de doar 6 puncte.

Domeniu: Contabilitate

Extras din document

Diversificarea activitatilor de productie si desfacere, sub aspectele organizarii, functionarii , dotarilor si chiar rezultatelor obtinute, a cerut si in materie de costuri o alternativa, o alta optiune decat cea a costurilor complete. Alternativa o reprezinta costurile partiale care contin numai cheltuieli strans si nemijlocit legate de volumul activitatii. Ne referim la cheltuielile variabile, care depind de volumul de activitate si la cheltuielile directe, care se identifica, inca din momentul efectuarii lor, pe un anumit purtator de costuri care poate sa fie un produs, o comanda, o lucrare, un serviciu, un contract etc. Ambele categorii de cheltuieli nu exista, daca activitate nu exista, deci sunt ocazionate exclusiv de productie, de prestarea de servicii sau de executia de lucrari. Pe de alta parte, relatia cauza-efect este cel mai coerent si profund analizata prin intermediul cheltuielilor variabile si fixe.

În noul mediu economic costurile partiale si-au extins sfera conceptuala, cuprinzand în opinia multor specialisti, pe langa costurile variabile, costurile directe, si categorii de costuri care, alta data, erau considerate exclusiv apanajul costurilor complete . Astfel :

- costul produsului, poate fi inclus in categoria costurilor partiale, el neluand in seama cheltuielile generale de administrare si cheltuielile de desfacere ;

- costul marginal sau incremental, care se refera la consumurile aferente ultimei unitati(serie, lot, produs) aditionale productiei precedente. Aceasta categorie de costuri este partiala pe de o parte, prin prisma faptului ca se refera la o parte a productiei si nu la intreaga productie.

Largirea sferei conceptuale a costurilor partiale da acestora posibilitatea de a satisface cerintele din ce in ce mai diverse si mai profunde ale managementului, in conditii de concurenta, de eficienta maxima si de castigare a suprematiei in cadrul ramurii, activitatii, domeniului in cauza.

În sfera metodelor bazate pe conceptul costurilor partiale se înscriu metoda direct- costing, cunoscuta si sub numele de metoda costurilor variabile si metoda costurilor directe.

Elemente ale metodei direct  costing au fost relevate de catre economistul german Schmalenbach, pe la sfarsitul secolului al XIX-lea prin cercetarea comportamentului cheltuielilor în raport cu volumul productiei si elaborarea a doua feluri de calculatie : o calculatie simpla a cheltuielilor si o calculatie a « valorii de exploatare ». În opinia specialistului german, esenta acesteia o reprezinta împartirea costurilor în fixe si proportionale, cu imputarte asupra unitatii de produs, doar a cheltuielilor proportionale nu si a celor fixe.

El propunea, de asemenea, separarea cheltuielilor fixe într-un cont colector si trecerea lor asupra rezultatelor, prin ocolirea calculatiei costurilor. În Germania au mai fost si alti specialisti care au utilizat cate un concept sau au remodelat unul deja existent, prin prisma a ceea ce mai tarziu avea sa devina metoda costurilor variabile. Astfel, Fr. Schar în anul 1923 foloseste notiunea de beneficiu brut determinat ca diferenta între cifra de afaceri si cheltuielile variabile si W. Hasenack în 1929 acrediteaza, si el, ideea eliminarii cheltuielilor fixe din calculatia costurilor.

Au urmat modele închegate si elaborate, concepute în SUA. Prima mentiune a

utilizarii metodei costurilor variabile s-a facut în 1908, de catre o întreprindere care o folosea pentru elaborarea unui sistem de preturi, continuand însa sa îsi evalueze stocurile la costuri complete. Donaldson Brown a colabroat pentru prima data o calculatie direct-costing în 1923 la General Motors, fara a utiliza rationamentul decizional pe termen scurt care este asociat metodei. Ulterior s-au consemnat alte doua experiente în domeniu : calculatiile elaborate independent de catre J. Harris in 1934 si respectiv G. Charter Harrison 1935, în întreprinderile în care acestia îsi desfasurau activitatea. În aceeasi perioada, modelarea costurilor potrivit schemei direct-costing s-a manfiestat si în Europa. În 1934, la uzina de autoturisme Citroen s-au evidentiat premise ale metodei costurilor variabile în sensul ca la o analiza a exporturilor s-a constatat ca filialele au pierderi mari desi practica procente de comisioane capabile sa acopere o parte a cheltuielilor generale si sa permita, de asemenea, recuperarea taxelor vamale aferente importurilor de materii prime.

Metoda direct-costing se mai numeste si metoda costurilor variabile, intrucat costul produsului cuprinde doar cheltuielile variabile, nu si pe cele fixe. Acesta este motivul pentru care specialistii americani si autorii lucrarilor de specialitate renunta tot mai mult la termenul de direct-costing, înlocuindu-l cu costuri variabile.

Metoda costurilor variabile, în forma sa de baza are o serie de caracteristici care o individualizeaza si i-au conferit statutul de metoda. O partre din aceste caracteristici sunt :

- utilizeaza comportamentul cheltuielilor pentru a le separa pe cele încorporate în costuri(variabile) de cele neîncorporabile(fixe) ;

- calculatia specifica se sprijina pe indicatori care construiesc judecati, suport pentru deciziile managementului ;

- prestatiile sau serviciile reciproce, între diferite segmente organizationale se deconteaza la nivelul cheltuielilor variabile care sunt imputabile purtatorilor de costuri ;

- nu este doar o calculatie de costuri, ci si una a rezultatelor pe termen scurt, este un instrument util în managementul întreprinderii, scopul principal constituindu-l elaborarea unor decizii pe perioade scurte.

Metoda se bazeaza pe repartizarea cheltuielilor variabile (directe si indirecte) asupra fiecarui produs, în timp ce totalul cheltuielilor fixe nu este supus repartizarii, acestea fiind considerate costuri ale perioadei. Logica metodei consta în faptul ca fiecare produs contribuie cu o marja bruta la acoperirea totalului cheltuielilor fixe. Rentabilitatea fiecarui produs se apreciaza prin existenta unei marje pozitive.

Indicatorii specifici metodei sunt:

- punctul de echilibru;

- factorul de acoperire;

- intervalul de siguranta;

- indicele de siguranta dinamic;

- indicele de prelevare;

- coeficientul de volatilitate sau levierul operational.

Fisiere in arhiva (1):

  • Metoda - Direct Costing.doc

Alte informatii

ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE Facultatea de Contabilitate si Informatica de Gestiune