Metode de calculație a costurilor

Caracteristici generale pentru metode de calculatie a costurilor

Obiectul contabilităţii de gestiune îl constituie determinarea costurilor prestabilite, înregistrarea cheltuielilor ocazionate de activitate de producţie, executarea de lucrări, prestări servicii, determinarea costului efectiv, stabilirea abaterilor dintre costul prestabilit şi costul efectiv, analiza acestora cât şi determinarea rezultatelor analitice. În scopul furnizǎrii de informaţii utile calculaţiei costurilor s-a creat un sistem ce se ocupǎ de colectarea informaţiilor necesare înregistrǎrii în conturi a operaţiilor economico-financiare specifice activitǎţilor de producţie şi este compus din toate elementele care contribuie la identificarea, analiza, prelucrarea, interpretarea şi comunicarea informaţiilor în exclusivitate celor care asigurǎ managementul firmei, în vederea realizǎrii de previziuni, evaluǎri şi controale în interiorul acesteia. Acest sistem se numeşte - contabilitate de gestiune. Contabilitatea de gestiune şi calcularea costurilor mai este denumită şi contabilitate analitică, deoarece dă posibilitatea determinării rezultatelor în mod analitic pe fiecare purtător de cost sau sector de activitate

Pornind de la definiţia contabilitǎţii de gestiune, în ceea ce priveşte calculaţia costurilor, aceasta îndeplineşte 4 mari funcţii. Acestea sunt:

• Mǎsurarea consumurilor pe perioade de gestiune, pe produse, lucrǎri şi servici, pe

baza documentelor justificative;

• Previzionarea - are la bazǎ caracterul dinamic al indicatorului de cost şi se realizeazǎ sub douǎ forme: bugetarea costurilor şi prognoza lor;

• Optimizarea este legatǎ de antecalcul , ca modalitate prin care se gândeşte mǎrimea costurilor şi a rezultatelor şi vizeazǎ alocarea unor resurse limitate, distribuite în funcţie de prioritǎţile cerinţelor şi competitivitatea execuţiei;

• Funcţia de urmǎrire, control şi reglare are drept scop menţinerea unui echilibru între valorile planificate şi cele efective ca urmare a mişcǎrii concrete diferite a acestora din urmǎ.

Datoritǎ funcţiilor pe care le îndeplineşte costul producţiei, ca indicator, pentru optimizarea deciziilor în întreprindere, acţiunea de determinare a acestuia are un rol deosebit.

Metoda de calculaţie este calea de urmat prin utilizarea unor procedee specifice de calculaţie în scopul realizării obiectivului principal al contabilităţii de gestiune, respectiv determinarea costului unitar pe purtător şi pe sectoare de activitate. Sistemul informaţional al costurilor se poate organiza după mai multe metode, variante şi forme de organizare, printre care se enumără: metoda globală, metoda pe faze şi metoda pe comenzi.

Cele trei metode de calculaţie a costurilor sunt numite metode clasice şi fac parte din categoria metodelor absorbante şi în consecinţă, au caracteristic faptul că prin intermediul lor se calculează la nivel de purtător de costuri costul total, luând în calcul atât cheltuielile directe, cât şi indirecte, respectiv, pe articole de calculaţie sau pe elemente primare de cheltuieli. Pe aceasta se bazează conceptul de cost complet.

Alături de cele trei metode clasice de calculaţie a costurilor amintite, conceptul costului complet este reprezentat şi printr-o serie de metode evoluate (standard-cost, T.H.M., G.P.). Alegerea acestora, desigur, rămâne la latitudinea entităţilor în funcţie de scopurile pe care le urmăresc prin calculaţia costurilor.

Prezentarea generala a metodei pe comenzi

Metoda pe comenzi se aplică la întreprinderile cu producţie individuală şi de serie mică. Specific acestui tip de producţie este că produsul finit se obţine prin asamblarea părţilor sale componente fabricate anterior în paralel, în diferite secţii sau ateliere ale întreprinderii sau chiar în alte întreprinderi. În acest caz purtătorul de cheltuieli utilizat în planificarea costurilor este produsul, iar cel utilizat pentru înregistrarea cheltuielilor efective este comanda. Obiectul comenzii poate fi:

- producţia individuală, care de regulă se organizează în varianta fără semifabricate;

- producţia de serie, care se organizează atât în varianta cu semifabricate cât şi în varianta fără semifabricate.

Metoda pe comenzi se aplica în două variante :

- varianta cu semifabricate

- varianta fară semifabricate

Indiferent de varianta aplicată, semifabricatele sau subansamblele circulă fizic între sectoarele de activilate în acelaşi fel, în funcţie de specificul tehnologic. Astfel, în cazul producţiei fără semifabricate, comanda are ca obiect un produs sau un lot de produse, calculaţia nefăcând nici un fel de separare a cheltuielilor pe seama părţilor sau reperelor componente. Ea, relevă cel mult partea cu care participă în fabricaţie şi respectiv la formarea costurilor în fiecare secţie de producţie. În cazul produselor deosebit de complicate şi cu ciclu lung de fabricaţie, comenzile pot avea ca obiect nu produsul în întregime, ci o anumită parte asamblabilă a acestuia, urmărirea şi înregistrarea cheltuielilor efectuându-se în aceleaşi condiţii.