Metode de calculație a costurilor - studiu privind utilizarea metodei ABC

Introducere

Progresele realizate în perfecţionarea producţiei au făcut să devină tot mai evidente aspectele de tradiţionalism şi conservatorism ce se mai manifestă în domeniul calculaţiei costurilor. Ca o reacţie la acestea, s-a căutat perfecţionarea continuă a procedeelor şi tehnicilor de calculaţie prin formularea unor de calculare adecvate studiului de perfecţionare a tehnologiei producţiei. Astfel au aparut o seamă de modele de calculare a costurilor, diferenţiate între ele prin procedeele şi tehnicile de calcul adoptate în cadrul fiecărui model. Varietatea şi numărul mare al acestor modele de calculare a costurilor cunoscute în literatura de specialitate şi în practica economică sub denumirea de metode de calculaţie au ridicat necesitatea clasificării lor în funcţie de anumite criterii de grupare.

În funcţie de apariţia lor în timp şi de formele lor evolutive, metodele de calculaţie a costurilor se pot încadra în două mari categorii şi anume:

- Metode clasice de calculaţie, cum sunt: metoda globală sau a calculaţiei simple, metoda pe faze, metoda pe comenzi, metoda coeficienţilor de echivalenţă şi procedeele de repartizare a chetuielilor indirecte;

- Metode moderne (evoluate) de calculaţie a costurilor şi anume: metoda costurilor bazate pe activităţi (ABC - activity based costing), metoda de calculaţie throughput (TA – throughput accounting), metoda costurilor retrocalculate (BFA – backflush accounting), metoda costurilor tinţă, metoda PERT cost, metoda THM, metoda standard cost, etc.

O entitate calculează costuri în următoarele scopuri:evaluarea stocurilor, susţinerea luării deciziilor şi controlul costurilor. Costurile, consumurile de resurse reprezintă o bază de date care, prin aplicarea unei metode de calcul, generează informaţii care susţin unul sau mai multe dintre obiectivele anterioare. Deoarece informaţia necesară atingerii unui obiectiv are caracteristici speciale, rareori o metodă poate produce informaţii care să poată fi utilizate în toate cele trei scopuri. Pentru susţinerea luării deciziilor, informaţia de tip cost trebuie să permită gestiunea proceselor interne, dialogul cu mediul, orientarea comportamentelor, traducerea strategiei. O metodă de calcul de cost care îndeplineşte aceste criterii este metoda costurilor pe activităţi (Activity Based Costing – ABC). Metoda a evoluat în timp, integrând din ce în ce mai mult principii moderne de management, însă, ca orice metodă de gestiune, nu este adecvată tuturor firmelor. Prima parte a articolului prezintă evoluţia metodei ABC, a doua parte arată valenţele strategice ale acesteia, iar partea finală analizează factorii de contingenţă.

Conceptele şi evoluţia metodei

Metoda ABC se cristalizează în anii 1980 prin mai multe direcţii: articole şi studii de caz propuse de Harvard Business School ; lucrările The Hidden Factory (Miller şi Vollmann, 1985), Relevance Lost (Johnson şi Kaplan, 1987) şi Cost Management for today’s Advanced Manufacturing (Berliner şi Brimson, 1987, la iniţiativa CAM-I ) (citaţi în Albu şi Albu, 2003). Totuşi, anii 1980 nu reprezintă apariţia metodei ABC, ci rafinarea şi divulgarea sa la scară largă, având în vedere că Heckert utilizează termenii de resurse şi activităţi încă din 1940 (LaLonde şi Ginter, 1999) şi că eforturile firmei General Electric de creştere a pertinenţei informaţiei de tip cost datează din anii 1960.

Dezvoltarea metodei în anii 1980 se datorează diversificării resurselor consumate, schimbărilor din activitatea de producţie, creşterii ponderii cheltuielilor indirecte şi accentului pus pe reducerea costului (LaLonde şi Ginter, 1999). ABC se dezvoltă pe fundalul mutării atenţiei de la factorii de producţie la resurse şi prin dezvoltarea „lanţului valorii” al lui M. Porter în care se regăseşte noţiunea de activitate.

O activitate este un ansamblu de sarcini elementare consumatoare de resurse. Punctul de plecare îl reprezintă deci resursele consumate pentru desfăşurarea activităţilor, iar costurile activităţii sunt repartizate obiectelor de cost, ajungându-se la o relaţie de tipul resurse – activităţi – obiecte de cost.

Pe lângă conceptele de activitate şi proces, cauzalitatea este cel de-al treilea element în logica ABC. Mai mulţi autori vorbesc despre o evoluţie în ceea ce priveşte utilizarea metodei ABC, putând fi surprinse patru etape: