Politica de Mediu in Uniunea Europeana

Imagine preview
(8/10 din 1 vot)

Acest proiect trateaza Politica de Mediu in Uniunea Europeana.
Mai jos poate fi vizualizat cuprinsul si un extras din document (aprox. 2 pagini).

Arhiva contine 1 fisier doc de 34 de pagini .

Iti recomandam sa te uiti bine pe extras, cuprins si pe imaginile oferite iar daca este ceea ce-ti trebuie pentru documentarea ta, il poti descarca. Ai nevoie de doar 6 puncte.

Domenii: Contabilitate, Ecologie, Stiinte Politice

Cuprins

Introducere 1
I. Politica de mediu în UE 4
I.1 Evoluţia politicii de mediu 4
I.2. Situaţia actuală 6
I.2.1. Baza legală 6
I.2.2. Actorii instituţionali ai politicii de mediu 6
I.2.3. Obiective 8
I.2.4. Principii 8
I.2.5. Programe de acţiune 9
I.3 Instrumente de aplicare a politicii de mediu 12
I.3.1 Instrumentele legislative 13
I.3.2 Instrumentele tehnice 13
I.3.3 Instrumente financiare ale politicii de mediu 14
I.3.3.1. Programul LIFE 14
I.3.3.2. Fondul de Coeziune 19
I.4. Strategii ale politicii de mediu 20
I.4.1 Dezvoltarea durabilă 21
I.4.2. Programul de promovare a ONG-urilor active în domeniul protecţiei mediului 23
I.4.3. Politica integrată a produselor (PIP) 23
I.4.4. Taxele şi impozitele de mediu 24
I.4.5. Strategia europeană de mediu şi sănătate (SCALE) 25
II. Politica de mediu în România 26
II.1. Scurt istoric 26
II.2. Negocierile de aderare 27
II.3 Principalii actori instituţionali ai politicii de mediu 28
II.4. Programe de sprijin a politicii naţionale de mediu 29
Concluzii 31
BIBLIOGRAFIE 32

Extras din document

Introducere

Apărută pe agenda de lucru europeană la începutul anilor 1970, preocuparea pentru mediu dobândeşte un caracter distinct odată cu semnalarea, de către Clubul de la Roma, a diminuării resurselor naturale şi a deteriorării rapide a calităţii apei, aerului şi solului. Au trecut doi ani până la crearea politicii comunitare de mediu, în 1972 şi de aici la dezvoltarea acesteia ca una dintre cele mai importante politici comunitare. Importanţa sa nu este datorat anvergurii fondurilor alocate (care nu depăşesc fondurile de care dispun politica regională sau politica agricolă) ci faptului că politica de mediu a devenit politica orizontală a Uniunii Europene, aspectele de protecţie a mediului fiind considerente obligatorii ale celorlalte politicicomunitare. Prin adoptarea strategiei dezvoltării durabile ca element principal al câmpului sau de acţiune – adică prin preocuparea pentru natură ca moştenire şi resursă a generaţiilor viitoare politica de mediu este permanent conectată la tendinţele globale de protecţie a mediului, aşa cum apar ele în urma evenimentelor internaţionale precum summit-urile de la Rio (1992) şi Johanesburg (2002), a protocolului de la Kyoto. În plus, această conectare şi implicare în progresele internaţionale de mediu transformă Uniunea Europeană în promotor global al dezvoltării durabile.

Prin însusi caracterul ei, dezvoltarea durabilă reprezintă nevoia de responsabilizare şi educaţie pentru protecţia mediului, iar acest aspect este reflectat de evoluţia politicii comunitare în ultimii ani, politica marcată de trecerea de la o abordare bazată pe constrângere şi sancţiune, la una mai flexibilă, bazată pe stimulente. Astfel, se actionează în direcţia unei abordări voluntare, în scopul de a promova această responsabilizare faţă de mediu şi a de a încuraja utilizarea sistemelor de management al mediului. Politica de mediu nu acţionează independent, ci reflectă interesul societăţii civile în această direcţie, manifestată prin crearea a numeroase mişcări şi organizaţii de mediu. Mai mult, în unele ţări s-a ajuns la crearea şi dezvoltarea unor partide politice „verzi”, cu un real succes în arena politică. Nu trebuie însă uitate nici rezistenţa – sau, mai bine spus reţinerea şi inerţia care se manifestă, atunci când obiectivele de mediu par a limita competitivitatea industrială şi creşterea economică; însă acest aspect nu face decât să sublinieze o dată în plus nevoia unei abordări concertate la nivel european şi necesitatea existenţei unei politici de mediu active şi integrate, capabilă să raspundă provocărilor care apar în plan economic.

Până spre sfârşitul anilor 1960 nici un stat european nu a avut definită o politică clară a mediului. Pe parcursul ultimilor 30 de ani însă s-au înregistrat progrese semnificative în stabilirea unui sistem complet de control a calităţii mediului în cadrul Uniunii Europene. Această problemă acoperă o gamă variată de aspecte, variind de la zgomotul produs la prevenirea deşeurilor, la produsele chimice, particulele de aer, vaporii de apă sau reţeaua europeană destinată abordării dezastrelor mediului, precum scurgerile de petrol sau incendiile de pădure.

Tratatele instituind Comunitatile Europene nu prevedeau competente comunitare explicite în materie de mediu. Confruntarea cu poluarea, în creştere rapidă, statele membre au adoptat măsuri la scară naţională. Fiind un fenomen transfrontalier, poluarea nu putea fi combătută in mod eficace doar în limitele frontierelor naţionale. În plus, unele din măsurile adoptate de statele membre impiedicau libera circulaţie a mărfurilor în cadrul pieţei comune. Ca urmare, apelurile şi presiunile pentru acţiuni comune în favoarea mediului s-au multiplicat. În 1972, la puţin timp după prima Conferinţă a ONU asupra mediului, Consiliul European de la Paris a recunoscut nevoia acordării unei atenţii specială protecţiei mediului şi s-a decis dezvoltarea unei politici comunitare în domeniul mediului. Ea a început în 1972 cu Programele de Acţiune pentru Mediu(PAM), o combinaţie de programe pe termen mediu şi strategie.

Datorită legislaţiei secundare adoptate în timp au avut loc imbunătăţiri în diverse domenii legate de mediu, cum sunt aerul şi apa, dar rămân numeroase probleme care trebuie rezolvate, în anumite cazuri chiar, constatându-se o înrăutăţire a situaţiei. Politica de mediu trebuie să se bazeze pe o abordare inovativă pentru a găsi soluţii şi a prevenii problemele existente sau viitoare şi, în acelaşi timp, trebuie să se găsească noi modalităţi de lucru cu o mare parte a societăţii. Dialogul a fost extins, fiind implicate în luarea deciziilor care privesc mediul, pe lângă instituţiile UE şi guvernele statelor member, organizaţiile nonguvernamentale (ONG) de mediu, societăţile şi asociaţiile profesionale, ca şi consumatorii, atât la nivelul UE, cât şi la nivel naţional, regional şi local.

Conferinţele Naţiunilor Unite de la Rio de Janeiro (1992) şi Johannesburg (2002) au oferit omenirii o nouă viziune referitoare la dezvoltarea durabilă: nu mai este vorba de o dezvoltare cantitativă, ci de una calitativă, în sensul asigurării unui echilibru între toate valorile umane, fie ele material sau intangibile, în armonie cu natura. Vechea viziune a unei “societăţi imbelşugate” a condus la o injustă şi risipitoare “societate de consum”. Noua viziune propune o “societate durabilă” ca model al unei lumi juste şi prospere. Astfel, vechile concepţii au fost abandonate, iar dezvoltarea şi-a reluat adevăratul înţeles şi conţinutul moral, care nu constă numai în consumul de bunuri material şi risipa de resurse, ci şi în îmbunătăţirea educaţiei şi sănătăţii, asigurarea unui mediu natural de calitate, o coexistenţă armonioasă între oameni şi încurajarea dezvoltării comune a civilizaţiei şi naturii altfel spus o dezvoltare care asigură “calitatea vieţii”. Uniunea Europeană a adoptat deja măsuri în domenii considerate prioritare, cum ar fi: utilizarea mai eficientă a energiei, limitarea deşeurilor şi asistarea publicului în promovarea consumului nepoluant, care nu a fectează mediul inconjurător. Însă aspect precum schimbările climatice nu pot fi rezolvate independent, pentru că nu sunt necesare eforturi concentrate la nivel internaţional şi European, cu recunoaşterea rolului tuturor: guverne, patroni sau angajaţi, consumatori sau părinţi.

Fisiere in arhiva (1):

  • Politica de Mediu in Uniunea Europeana.doc