Proiect de Contabilitate Heineken

Cap.I. Aspecte generale privind contabilitatea de gestiune

Contabilitatea de gestiune se organizează de către fiecare unitate patrimonială în funcţie de specificul acticităţii şi necesităţilor proprii. Obiectivele principale sunt: calcularea costurilor, stabilirea rezultatelor şi a rentabilităţii produselor/ serviciilor, întocmirea bugetului de venituri şi cheltuieli pe feluri de activităţi, urmărirea şi controlul executării acestora în scopul cunoaşterii rezultatelor şi furnizării datelor necesare fundamentării deciziilor privind gestiunea unităţii patrimoniale.

Contabilitatea de gestiune concură la furnizarea informaţiilor necesare conducerii (managerilor) unităţii, în executarea unui control eficient asupra activităţii acesteia, despre implicaţiile şi consecinţele economice ale deciziilor, respectiv de a sugera alte căi de acţiune, respectiv în activitatea de previzune şi de determinare a gradului de incertitudine (riscul).

Astfel, obiectul contabilitătii de gestiune îl constituie realizarea unei legături între cheltuielile efectuate şi producţia obţinută, legătura concretizată în determinarea costului pe purtătorul de cost ( produs, lucrare, serviciu, etc). Costurile se determină atât standard cât şi efectiv. Totodata, prin contabilitatea de gestiune se realizeaza o comparaţie între costurile prestabilite (antecalculate) şi cele efective, determinând şi interpretând abaterile rezultate.

Cheltuielile de calculaţie constituie un ansamblu de procedee, instrumente structurate pe etape în funcţie de specificul activităţii astfel încât să dea posibilitatea determinării costului pe unitatea de produs.

Potrivit Regulamentului de aplicare a Legii contabilităţii art.109 „calculaţia costurilor de producţie poate fi efectuată după metoda costurilor standard sau normate, metode pe comenzi, metoda pe faze, metoda globală, metoda costurilor directe sau alte metode adoptate de unitatea patrimonială, în funcţie de organizarea procesului de producţie, specificul activităţii şi necesităţile proprii”.

Metoda pe faze

Metoda pe faze este o metodă folosită de întreprinderile a căror producţie este simplă, cu caracter de masă în care produsele se caracterizează prin aceea că produsul finit se obţine prin prelucrări succesive a materiei prime şi a materialelor în stadii sau faze succesive. Asemenea procese de producţie se intâlnesc în unităţile din industria siderurgică, metalurgică, uşoară, alimentară, chimică, etc.

Problema cheie o constituie stabiliarea şi delimitarea corectă a fazelor de fabricaţie, care pot să cuprindă mai multe operaţii ale prelucrării, să coincidă sau nu cu secţia de fabricaţie. Aplicarea metodei pe faze ridică şi probleme ce privesc: reflectarea costului semifabricatelor interne pe faze de fabricaţie şi repatizarea cheltuielilor între două sau mai multe produse în aceleaşi faza. Odată stabilite şi delimitate fazele de calculaţie se simbolizează în scopul înregistrării, pelucrării şi transmiterii datelor privind cheltuielile de producţie.

În condiţiile metodei pe faze contul 921 „Cheltuielile activităţii de bază” se deschide în analitic pe produsele, grupele de produse, semifabricatele şi în cadrul acestora pe faze delimitate ale procesului de fabricaţie. Cheltuielile indirecte ale secţiilor de producţie se colectează pe fazele de producţie prin debitul contului 923 „Cheltuieli indirecte de producţie”, iar la sfârşitul lunii se repartizează asupra produselor asupra produselor din faza respectivă. Cheltuielile generale ale întreprinderii se colectează numai la nivelul întreprinderii cu ajutorul contului 924 „Cheltuieli generale de administraţie”, iar la sfârşitul lunii se repartizează pe faze, iar în cadrul acestora pe produse.

Modelul de calculaţie a costurilor, în cazul metodei pe faze, cuprinde toate fazele sau stadiile de prelucrare, astfel încât în ultima fază să apară suma cheltuielilor produsului finit ce s-a obţinut. Metoda pe faze se poate aplica în două variante: cu semifabricate şi fără semifabricate.

Varianta cu semifabricate se utilează de unităţile cu procese tehnologice îndelungate şi care fabrică un număr restrâns de produse, atunci când la anumite faze se obţin unele semifabricate depozitabile sau supuse vânzării. În aceste situaţii este absolut necesară cunoaştere costului semifabricatului respectiv. Costul efectiv se determină pe fiecare fază pe structura articolelor de calculaţie. Astfel cheltuielile primei faze se transferă la a doua, de aici la cea de a treia, în aşa fel încât în ultima fază se obţine costul de producţie al produsului finit. Prin adăugarea la costul de producţiei, a cotei de cheltuieli generale de administraţie, respectiv a cotei de cheltuieli de desfacere, se obţine costul complet.

Modelul de calcul se prezintă astfel:

- Pentru faza întâia de fabricaţie:

- Pentru faza a doua de fabricaţie:

- Pentru faza a treia (ultima) de fabricaţie:

În care: = costul unitar al semifabricatului;

Chd= cheltuielile directe din fiecare fază de calculaţie;

Chind= cheltuielile indirecte pentru fiecare fază de calculaţie;

Cu= costul unitar al produsului finit;

Q= cantitatea de produse finite fabricată;

f=numărul fazelor de calculaţie.