Regimul Juridic și Contabilitatea Lichidării Societăților Comerciale

CAPITOLUL I – Operaţiunile privind lichidarea societăţilor comerciale din punct de vedere juridic

1.1. Cauzele juridice care determină starea de dificultate a activităţii comercianţilor

Analizând evoluţia numărului lichidărilor de societăţi în UE în perioada 2001 – 2003 se constată o creştere progresivă semnificativă de la an la an, respectiv de la 3,8% la 9% pentru ca estimările aferente anului 2004 să reflecte o diminuare a acestui ritm la 2,85%.

În fapt putem spune că ritmul falimentelor şi ritmul fenomenului de auto-restructurare economică specific pieţelor mature şi stabile. Putem constata deci că falimentul este un fenomen economic NATURAL cu caracter global, nefiind specific numai anumitor economii.

În mod treptat in economia românească a apărut falimentul, fenomen specific economiei de piaţă, când societăţile comerciale nu mai pot relua ciclul de producţie şi ca urmare nu au mai putut efectua plăţile către furnizori şi creditori, fiind necesar, de urgenţă, a se salva activele rămase şi a se valorifica pentru achitarea datoriilor.

Una dintre cele mai importante indicaţii privind modul de gestionare a unei firme este furnizată de analiza debitelor şi creditelor acesteia. Mărimea şi vechimea sumelor datorate de firmă creditorilor ei, respectiv ale celor care sunt datorate firmei de către debitorii acesteia, interesează atât pe proprietarii firmei, cât şi pe inspectorii de bancă, potenţialii investitori, organele fiscale.

Una dintre poziţiile din activul bilanţului oricărei societăţi comerciale este cea privind facturile neîncasate. Această poziţie este importantă deoarece în mod normal ea este considerată un activ cu grad de lichiditate ridicat.

Atât mărimea cât şi calitatea debitelor (prin aceasta înţelegând şansele lichidării acestora) sunt de primă importanţă pentru starea de „sănătate” financiară a firmei.

În spatele facturilor neîncasate se pot ascunde cauzele lipsei de numerar şi ale incapacităţii de plată a firmei.

Atunci când o societate vinde pe credit (adică plata bunurilor livrate sau a serviciilor prestate nu se efectuează în numerar), există riscul ca firma să nu-şi încaseze sumele datorate.

Trei factori sunt determinanţi în privinţa volumului debitelor: mărimea vânzărilor pe credit (la termenul de scadenţă), politica de colectare a debitelor dusă de firmă, seriozitatea clienţilor privind respectarea angajamentelor de plată.

O altă cauză a creşterii volumului debitelor poate fi mediul economic în care firma îşi

desfăşoară activitatea, respectiv starea generală de sănătate a economiei naţionale. Atunci când economia este în regres, societăţile comerciale obţin în general profituri mai mici, deci lichidităţile lor se diminuează. În acest caz se produce o reacţie în lanţ, care are ca efect încetinirea plăţilor.

Urmare a scăderii lichidităţilor firmelor datorită transformării mai lente a facturilor în numerar, acestea realizează din ce în ce mai puţin numerar.

Analiza creşterii volumului de facturi neîncasate trebuie să ia în considerare şi modificările survenite în volumul vânzărilor. Dacă creşterea debitelor o depăşeşte pe cea a vânzărilor, atunci trebuie să fie atent analizate cauzele acestei situaţii.

În general, un anumit procent din debite sunt irecuperabile. De aceea, pentru a avea o imagine exactă a situaţiei financiare a firmei, trebuie luate în considerare şi aceste debite ce nu vor putea fi colectate. De obicei aceasta se face pe baza datelor din perioadele anterioare.

În scopul analizei stocului de facturi neîncasate şi a prevenirii unor disfuncţionalităţi în circuitul financiar al firmei, se recomandă un sistem de urmărire a acestora în funcţie de vechimea lor şi pe clienţi.

În ceea ce priveşte condiţiile în care poate fi declanşată procedura reorganizării judiciare şi falimentului, legea introduce termenul de insolvenţăşi ce este mai important, elimină sintagma „datorii comerciale”. Cu alte cuvinte insolvenţa reprezintă premisa declanşării procedurii prevăzute de Legea nr.64/1995.

Deşi se încearcă o definiţie a stării de insolvenţă, aceasta nu reuşeşte să acopere diferenţele apărute în doctrină şi în practică, referitoare, în primul rând, la ceea ce se poate înţelege prin „sume de bani disponibile”. Astfel, o serie de autori au opinat în sensul că sumele de bani disponibile sunt numai cele existente în casierie sau în conturile bancare. Nu intră în această categorie efectele de comerţ, valorile mobiliareîncasabile la vedere, aporturile de capital nevărsate încă, deşi există o serie de autori şi chiar instanţe, care au apreciat că şi aceste sume de bani pot constitui disponibilităţi ale averii debitorului.

Exprimarea legiuitorului prin introducerea termenului de incapacitate „vădită” de plată a datoriilor, va da naştere la o serie de interpretări divergente, dată fiind echivocitatea acestui termen.

Se arată că insolvenţa constituie „incapacitatea vădită de plată a datoriilor”, deci o stare obiectivă a patrimoniului, caracterizată prin lipsa sumelor de bani disponibile, iar pe de altă parte, se impune obligativitatea refuzului de plată făcut „cu bună credinţă”, în baza unor excepţii, pe care debitorul le consideră întemeiate.

Contradicţia rezidă în faptul că atitudinea subiectivă a debitorului nu are nici o legătură cu starea obiectivă a patrimoniului acestuia. Prin urmare, refuzul de plată a datoriilor de către

debitor poate fi făcut cu bună sau rea credinţă, întrucât ceea ce prezintă importanţă pentru stabilirea stării de insolvenţă, este doar dezechilibrul patrimoniului comerciantului.

Această formă de reglementare prezintă însă şi valenţe noi, sfera de aplicare a procedurii fiind considerabil lărgită prin eliminarea sintagmei „datorii comerciale”. Prin urmare, sub imperiul noii reglementări, se extinde implicit şi sfera creditorilor care pot cere declanşarea procedurii pentru datoriile necomerciale ale comerciantului cum sunt creanţele fiscale, salariale sau civile.

În vechea reglementare, creditorii titulari ai unor creanţe necomerciale nu puteau solicita deschiderea procedurii împotriva debitorului lor, dar veneau la masa credală ulterior acestui moment procedural, prin depunerea declaraţiei de creanţă, participând la distribuirile de sume făcute în urma valorificării averii debitorului.

Îndeplinirea procedurilor legale începând de la preluarea patrimoniului de către lichidator şi administrarea acestuia, studiul şi prospectarea pieţei, publicitatea afacerii, organizarea licitaţiei cu vânzarea bunurilor şi în final radierea de la Registrul Comerţului a societăţii lichidate a însemnat apariţia noilor profesii (ocupaţii) de „administrator judiciar” (de reorganizare) şi „lichidator” de societăţi comerciale falimentare.

Atribuirea apelativului de „terminator” sau „lichidator” deşi nu place ca expresie caracterizează o activitate necesară de îndeplinit într-o economie de piaţă, unde, aşa cum are loc fenomenul de înfiinţare continuă de societăţi comerciale într-o concurenţă permanentă apare şi necesitatea reorganizării ori restructurării şi în unele cazuri chiar a lichidării unor societăţi, procesul fiind continuu ca şi viaţa de toate zilele.