Relațiile agentului economic cu instituțiile statului

Capitolul I

Economia de piaţă. Agenţii economici contemporani

Satisfacerea nevoilor umane se realizează din producţie proprie, prin autoconsum sau apelând la produsele altora (prin intermediul schimbului).

Satisfacerea trebuinţelor prin aceste două forme au coexistat, dar, în timp, raportul dintre ele s-a schimbat.

Acestor modalităţi le corespund două forme diferite de organizare şi desfăşurare a activităţii economice. Economia naturală autarhică şi economia de schimb (de mărfuri, de schimb monetar).

Economia naturală – acea formă de organizare şi desfăşurare a activităţii economice în care nevoile de consum sunt satisfăcute din rezultatele propriei activităţi fără a se apela la schimb.

1.1. Economia de schimb

Se poate aprecia că economia naturală a fost dominantă în condiţiile unui nivel scăzut de dezvoltare economică cu o gamă restrânsă de trebuinţe, cele elementare (biologice) fiind preponderente.

Restrângerea economiei naturale a fost însoţită de afirmarea şi extinderea economiei de schimb.

Economia de schimb – acea formă de organizare şi desfăşurare a activităţii economice, în care agenţii economici produc bunuri în vederea vânzării, obţinând în schimbul lor altele, necesare satisfacerii trebuinţelor.

Reprezintă forma universală de organizare şi funcţionare a activităţii economice în lumea contemporană.

Trăsăturile generale ale economiei de schimb:

a) Specializarea agenţilor economici - economia de schimb are la bază diviziunea socială a muncii, care generează agenţi economici specializaţi.

Specializarea unui agent economic într-un domeniu sau altul de activitate are la bază interese economice. Aceasta înseamnă că deciziile de specializare se întemeiază, conştient, pe teoria avantajului relativ (compativ);

Avantajul comparativ (relativ) îl are agentul economic atunci când obţine un bun cu un cost de oportunitate mai mic în raport cu al celorlalţi.

Un agent economic deţine un avantaj absolut atunci când produce o cantitate dată de bunuri cu mai puţine resurse în raport cu oricare alt agent sau reciproca <cu resurse identice obţine o cantitate mai mare de bunuri>.

În ceea ce priveşte avantajul relativ (comparativ) este necesară determinarea costului de oportunitate, adică aprecierea pe care un agent economic o acordă şanselor la care renunţă atunci când face alegerea (P. Hayne, Modul economic de gândire, E.D.P., Bucureşti, 1991,p 1-11, 40-45, 111-126).

Specializarea fundamentată economic generează nu numai sporirea rezultatelor cu un efort dat, ci şi necesitatea cooperării şi conlucrării agenţilor economici; ea face ca activitatea de satisfacere a nevoilor unuia să fie dependentă de a celorlalţi.

Specializarea este forţa coeziunii unei economii. Ea rămâne prima condiţie şi trăsătură a economiei de schimb, bază a cooperării şi a progresului economic.

b) Autonomia şi independenţa agenţilor economici

Aceasta presupune că agenţii economici sunt abilitaţi cu dreptul de decizie, iar înstrăinarea bunurilor are la bază criterii economice.

Autonomia este fundamentată pe interesul agenţilor economici izvorât din proprietate şi se realizează în modalităţi diferite în raport de o formă sau alta de proprietate.

Autonomia deplină se realizează în condiţiile proprietăţii particulare, când agentul economic decide în mod direct în virtutea atributelor dreptului de proprietate. Posesiunea, utilizarea, dispoziţia, gestiunea (sau administrarea) şi uzufructul.

Baza deplinei autonomii a agentului economic rămâne proprietatea particular-privată.

c) Activitatea economică

Gravitează în jurul pieţei datorită diviziunii muncii şi specializării agenţilor economici, fiecare este dependent de bunurile furnizate de alţii, majoritatea covârşitoare a acestora fiind destinate schimbului:

- între producător şi consumator se interpune schimbul la piaţă;

­ în jurul pieţei gravitează întreaga viaţă economică;

Nici un agent economic nu se poate izola de piaţă, care devine mecanismul, instituţia care mediază între producător şi consumator este tabloul de comandă care mediază aceste legaturi.

Oferă informaţiile necesare pentru a decide ce să se producă, cum, cât şi pentru cine să se producă, dar si ce, cât şi cum să se consume.

Piaţa este aceea care validează, în ultima instanţă deciziile economice.

Schimburile dintre agenţii economici pot avea loc direct sau intermediat de monedă.

d) Monetizarea economiei

Se caracterizează prin faptul că, "banii reprezintă alături de capital şi specializare cel de-al treilea aspect major al vieţii economiei moderne. Fluxul de bani reprezintă sângele care irigă sistemul economic şi etalonul de măsură al valorilor.

Totalitatea tranzacţiilor economice, modul de funcţionare a economiei, chiar structura organică a societăţii sunt, într-o formă sau alta influenţate de către bani (moneda).

Importanţa banilor este pusă în evidenţă şi de către funcţiile lor: (în prezent specialiştii sintetizează cel puţin trei funcţii ale banilor: mijloc de schimb, mijloc de măsură a activităţii economice, mijloc de rezervă de valoare. În viziune altor autori banii contemporani îndeplinesc şi alte funcţii: mijloc de plată, mijloc de rezervă a valorii şi de economisire; mijloc de tezaurizare, factor de putere economică pentru emitent şi deţinător etc.

1.2. Banii

Funcţia de mijloc de schimb:

- principala funcţie a banilor constă în aceea că moneda este mijlocitorul (intermediarul) schimbului.

- banii sunt mijloc de schimb universal, prezenţi de regulă, în orice tranzacţie şi având acceptabilitate generală de către toţi participanţii la activitatea economico – socială dintr-un spaţiu economic (şi teritorial) numit zonă monetară;

- au calitatea de mijloc de plată instantaneu sau de lichiditate prin excelenţă;

- favorizează accelerarea ritmului în care se derulează tranzacţiile economice, creşterea eficienţei economice pentru fiecare agent economic şi pe ansamblu, satisfacerea mai bună a trebuinţelor.

Funcţia de mijloc de măsură a activităţii economice:

• pentru realizarea exigenţelor principiului raţionalităţii, în activitatea economică, este necesară măsurarea şi compararea, în timp şi spaţiu a cheltuielilor şi rezultatelor, atât potenţiale în diferite alternative, cât şi cele efective;

• moneda este cea care îndeplineşte asemenea roluri şi reprezintă etalonul general de măsură specific economiei de schimb;

• instrumentul concret al măsurii monetare este preţul;

• măsurarea economică prin intermediul monedei permite compararea diferitelor componente ale vieţii economice şi stabilirea unei scări generale a preţurilor; creează premisa abandonării comparaţiilor prin intermediul preţurilor relative în favoarea calcului economic fundamentat pe preţuri absolute.