Sectorul Public

CAPITOLUL I. INTRODUCERE ÎN ECONOMIA

SECTORULUI PUBLIC

I.1. Sectorul public şi necesitatea studierii lui

Sectorul public este prezent în viaţa economicã în mai multe modalitãţi. Nu existã economie de piaţã în care sectorul public, mai mult sau mai puţin sã nu se regãseascã, direct sau indirect, între factorii care influenţeazã şi orienteazã agenţii economici, respectiv activitatea acestora. În general, sectorul public este legat de intervenţia statului în economie şi de activitatea guvernului. Existã multe aspecte ale vieţii noastre care capãtã atributul de public şi prin urmare, sunt corelate cu sectorul public: învãţãmânt public (de stat), bunuri publice, cheltuieli publice, finanţe publice, întreprinderi publice (de stat), alegere publicã, opinie publicã, relaţii publice, interes public, servicii publice etc. Multe alte activitãţi economice reflectã întrepãtrunderile dintre sectorul public şi cel privat, cum este de exemplu asigurarea calitãţii produselor alimentare realizate de societãţi comerciale private prin controlul realizat de inspectori publici.

Sectorul public reprezintã acea parte a economiei în care se manifestã proprietatea publicã. Ca subiecţi de proprietate publicã se pot identifica toate agenţiile şi departamentele guvernamentale, precum şi toate societãţile publice care produc sau distribuie bunuri publice, private sau mixte. Astfel, ca obiect de proprietate publicã se identificã nu numai bunurile publice, ci şi unele bunuri private şi mixte, adicã cele care îşi pierd din trãsãturile bunurilor publice în anumite condiţii de piaţã.

Sectorul public, definit în funcţie de forma de proprietate se caracterizeazã prin douã elemente: dimensiune şi intensitate. Dimensiunea sectorului public variazã de la ţarã la ţarã, în funcţie de ideologia politicã a guvernului aflat la conducere şi exprimã domeniile în care se manifestã intervenţia statului. Intensitatea sectorului public diferã nu numai de la o economie la alta, dar şi de la un domeniu de intervenţie la altul şi exprimã amploarea acţiunilor statului în domeniu.

Economia sectorului public este acea parte a Economiei care studiazã sectorul public prin prisma corelaţiei economice fundamentale nevoi-resurse. Nevoia de sector public este o consecinţã a pieţei şi mecanismelor ei care nu genereazã în toate condiţiile rezultatele propuse, apãrând aşa-numitul eşec al pieţei. Resursele sectorului public abordate complex, în procesul atragerii, utilizãrii, administrãrii lor se concretizeazã în elemente materiale, financiare şi umane care pot fi folosite pentru satisfacerea unor nevoi generale ale societãţii. Pentru a înţelege economia sectorului public, este necesar sã se depisteze coordonatele sale, care nu sunt altele decât problemele care modeleazã acţiunile sectorului public: problema economicã fundamentalã şi aspectele de micro şi macroeconomie ale sectorului public, de economie pozitivã şi normativã.

Problema economicã fundamentalã a sectorului public este gãsirea rãspunsului la întrebãrile „CE sã producã?", "CÂT sã producã?", "CUM sã producã?" şi „PENTRU CINE sã producã?". Desigur, producţia inclusã în acest context este înţeleasã în sens larg, adicã acoperã întreaga activitate, adicã acoperã întreaga activitate economicã. Cu alte cuvinte, odatã acceptatã prezenţa sectorului public în economie, se încearcã eficientizarea intervenţiei sale prin gãsirea celor mai bune rãspunsuri privind domeniile de intervenţie, amploarea sau volumul activitãţii şi modalitãţile de realizare a acţiunilor publice.

I.2.Manifestarea sectorului public

Sectorul public, adicã acea parte a economiei în care se regãseşte proprietatea publicã cuprinde societãţi publice sub forma regiilor autonome şi patrimoniul administraţiei publice centrale, locale şi de securitate socialã, precum şi o parte considerabilã a fondului funciar.

a) Regiile autonome reprezintã unitãţi economice aflate în proprietate publicã constituite în domeniile ramurilor economice de interes strategic naţional (industria de armament, industria energeticã, exploatarea minelor şi gazelor naturale, poştã şi transporturi feroviare, precum şi în unele domenii aparţinând altor ramuri stabilite de guvern). Regiile autonome se înfiinţeazã prin hotãrâre a guvernului dacã sunt întreprinderi de interes naţional sau prin hotãrârea organelor judeţene şi municipale ale administraţiei de stat, dacã sunt întreprinderi de interes local. Potrivit legii nr. 15/1990 privind reorganizarea unitãţilor economice de stat în regii autonome şi societãţi comerciale, regiile autonome sunt constituite ca persoane juridice cu gestiune economicã şi autonomie financiarã. Aceasta înseamnã cã regiile autonome trebuie sã îşi acopere din venituri toate cheltuielile şi datoriile acumulate. Desigur, legea permite pentru motive temeinice şi cu aprobarea ministerului de resort depãşirea volumului de cheltuieli, situaţie în care însã se impune determinarea acestui cuantum şi a posibilitãţilor de compensare a pierderilor.

Veniturile regiei autonome sunt destinate în primul rând acoperirii cheltuielilor, urmând ca restul sã fie repartizat pentru constituirea fondului de rezervã şi de dezvoltare a societãţii, precum şi pentru unele activitãţi social-culturale, sportive, de perfecţionare şi recalificare a salariaţilor, de cointeresare a acestora şi alte destinaţii stabilite de conducerea întreprinderii.

Potrivit legii, profitul net al regiei autonome este alocat fondului de participare a salariaţilor la profituri (5%) şi bugetului de stat central sau local. Dacã însã, regia autonomã înregistreazã pierderi, se pot contracta credite sau primi subvenţii de la bugetul de stat.Conducerea regiei autonome este asiguratã de Consiliul de Administraţie compus din 7-15 persoane şi în mod curent de cãtre un director sau director general, numit de Consiliul de Administraţie, cu avizul ministerului de care aparţine sau al administraţiei locale.