Sisteme Contabile Comparate

Prezenţa societăţilor americane în vârful ierarhiei întreprinderilor multinaţionale, din ce în ce mai expansive şi din ce în ce mai puternice, face ca standardele americane să reprezinte un vector principal al influenţei acestui sistem contabil, în întreaga lume. Cum cele mai multe întreprinderi multinaţionale de dimensiune mare sunt, de fapt, americane şi pentru că pieţele americane de capitaluri deţin aproximativ 40% din resursele financiare disponibile pentru societăţile comerciale, este limpede că dominaţia americană nu este vorbă de cabinet ci se bazează pe elemente tangibile.

Deşi normalizarea contabilă internaţională este rodul unei cercetări a mai multor culturi, prin prezenţa organismului american de normalizare contabilă (FASB), în calitate de observator la reuniunile Consiliului IASC, produsele acestui proces, am numit normele internaţionale (IAS), sunt puternic marcate de spiritul american.

Dacă procedăm la o analiză istorică a sistemului contabil american, constatăm că evoluţia sa cuprinde patru perioade relativ distincte:

-De la sfârşitul secolului al XIX-lea până la marea criză a anilor ’30;

-De la sfârşitul marii crize până la începutul anilor ’70;

-De la crearea actualului organism de normalizare contabilă (1972) până la sfârşitul anilor ’80;

-Perioada anilor ’90.

Intenţia noastră este de a căuta, pe cale documentară, care a fost contextul politic, economic, financiar şi social al acestor perioade şi cum a influenţat el evoluţia contabilităţii americane.

Deşi economia americană este calificată, astăzi, ca o economie a serviciilor, forţa sa şi poziţia ei de lider îşi găsesc sursa într-un model industrial, model care s-a constituit încă de la sfârşitul secolului trecut, a fost renovat, mai întâi, ca răspuns la marea criză a anilor ’30 şi după dificultăţile întâmpinate în anii ’70, s-a transformat a doua oară, în profunzime, în zilele noastre. De altfel, capitalismul american este în serviciul industriei, iar industria rămâne nucleul forţei americane. Este bine să constatăm că marile pusee ale dezvoltării economice sunt consecinţa traversării unor perioade de criză. Dar transformările economiei americane nu au rămas în spaţiul, totuşi limitat, al Statelor Unite. Ele au fost propagate şi impuse restului lumii.

„Comitetul privind procedurile contabile” constituit din 21 de specialişti ai profesiei şi învăţământului superior, specialiştii ce îşi exercitau funcţiile lor în mod permanent.

S-au publicat 51 de „buletine de cercetare” care se refereau atât la probleme tehnice specifice, cât şi la principii generale sau teoretice. Totuşi, ele stabileau, de o manieră mult mai puţin explicită, câteva principii generale, printre care:

-costul istoric, recunoscut ca bază de evaluare utilizabilă în contabilitate;

-contabilizarea veniturilor în momentul vânzării, care devenea principiul de bază în materie de contabilizare a veniturilor;

-înregistrarea cheltuielilor în acelaşi exerciţiu ca şi veniturile de care acestea sunt legate (conectate).

S-a străduit să regleze numeroasele abuzuri, frecvente în acea epocă. Dar, mai ales, el a reuşit să probeze că sectorul privat putea să fie responsabil cu normalizarea contabilă.

În 1959, devenise evident că acest „comitet”. Emanat din profesia contabilă, nu mai putea face faţă schimbărilor din mediul contabil, schimbări care, la rândul lor, erau determinate de influenţa factorilor de mediu. El va fi înlocuit, în acest an, cu un „Consiliu al principiilor contabile”, va fi dotat cu capacităţi materiale, tehnice şi academice mult mai performante. Pe de altă parte, reprezentarea în cadrul acestui consiliu era mult mai diversă. Membrii săi (între 18 şi 21) proveneau atât din rândurile profesiei, dar şi din mediul industriilor, cel al comunităţii financiare şi, nu în ultimul rând, din universităţi şi guvern. Exerciţiul funcţiei lor nu era asigurat în mod permanent.

Consiliul principiilor contabile şi-a fixat de la început o serie de obiective ambiţioase:

-să asigure redactarea de principii contabile generale şi reguli contabile;

-să elaboreze un cadru conceptual care să permită mai degrabă o abordare „proactivă” a problemelor decât o gestiune a rezolvărilor urgente;

-să reducă sau să elimine regulile incoerente.

Creat în 1971, grupul de lucru WHEAT a fost însărcinat cu reforma organismului şi mecanismului de normalizare. În 1972, raportul său recomanda şi invita profesia să creeze un organism de normalizare total independent. Cât priveşte comitetul TRUEBLOOD, prin raportul său, acesta a pus problema obiectivelor situaţiilor financiare.

Concluziile celor două rapoarte au condus la crearea, în 1973, a unui organism de normalizare, independent atât faţă de profesia contabilă cât şi de Comisia de valori mobiliare. Este vorba despre „Comitetul normelor de contabilitate financiară (FASB). Începând cu această dată, FASB va fi responsabil cu promulgarea normelor contabile americane (faimoasele US GAAP sau FASs). Activităţile FASB sunt supravegheate de „Fundaţia contabilităţii financiare”, ai cărei administratori-mandatari provin din mai multe organizaţii.

FASB emite două categorii de texte:

-Enunţuri ale conceptelor de contabilitate financiară, care prezintă conceptele fundamentale pe care se bazează normele de întocmire şi prezentare a conturilor.

-Enunţuri ale standardelor de contabilitate financiară, care definesc regulile contabile aplicabile întocmirii şi prezentării situaţiilor financiare.

FASB a devenit, astfel, sursa şi autoritatea principală de doctrină contabilă în Statele Unite. El primeşte o recunoaştere deplină, principiile, normele şi modalităţile practice de aplicare, promulgate de FASB în dispoziţiile şi interpretările sale, vor fi considerate de comisia de valori mobiliare ca dispunând de un suport autorizat suficient, iar textele care vor fi contrare celor emise de FASB vor fi considerate că nu dispun de acelaşi suport.