Specificitatea normalizării contabilității franceze - repere, realizari, avantaje și limite

INTRODUCERE

Contabilitatea a fost influenţată în dezvoltarea sa de foarte mulţi factori, şi de aceea există multe cauze prin care se explică de ce ţările şi-au dezvoltat diferite sisteme de contabilitate. Explorând diversele căi prin care o societate se poate organiza, se pot evidenţia modurile în care aceste aspecte influenţează contabilitatea. Astfel, pot fi prezentaţi următorii factori de influenţă :

- sistemul politic şi economic;

- sistemul legal;

- sistemul fiscal;

- sistemul de finanţare al societăţilor;

- profesia contabilă.

În ciuda existenţei unor similitudini privind sistemele contabile ale diferitelor ţări, se poate spune că există tot atâtea sisteme contabile câte ţări există pe glob, deoarece nu pot fi găsite două sisteme contabile în întregime identice.

În puţine cazuri (spre exemplu: Marea Britanie şi Irlanda, Statele Unite şi Canada) diferenţele sunt relativ minore şi puţine, dar în cele mai multe cazuri (spre exemplu:Marea Britanie şi Franţa, Statele Unite şi Mexic) diferenţele sunt majore, însemnate şi numeroase.

Pentru ca misiunea contabilităţii să fie îndeplinită cu succes, este indispensabil ca limbajul contabil să fie înţeles de utilizatori. Acest lucru se poate realiza prin normalizarea contabilă. Cu toate tentativele făcute de-a lungul timpului, se poate vorbi practic despre normalizare după cel de-al II-lea război mondial. Având în vedere tipologia sistemelor contabile actuale, rezultă că şi procedurile de normalizare aplicabile în fiecare ţară sunt diferite, în condiţiile extinderii pieţei unice europene deschise schimburilor economice mondiale.

În mod firesc, contabilul este primul care nu poate ignora normalizarea contabilă internaţională, şi nici practicile contabile ale partenerilor, ca fundamente ale normalizării contabilităţii.

Potrivit specialiştilor în domeniu, principalele fenomene care guvernează procesul reformei contabile contemporane la nivel mondial sunt:

1. normalizarea;

2. armonizarea;

3. convergenţa;

4. conformitatea;

5. internaţionalizarea contabilităţii.

Aceste fenomene acţionează atât în mod individual, cât şi într-o relaţie de intercondiţionare reciprocă. Prin noţiunea de normalizare contabilă internaţională trebuie realizată diferenţierea dintre normalizarea contabilă realizată de organismele contabile internaţionale, care nu aparţin prin cultură şi influenţe unei naţiuni anume, şi normalizarea contabilă regională. Deschiderea spre piaţa externă a impus găsirea unor soluţii în ceea ce priveşte informaţia contabilă, care să satisfacă cerinţele tuturor categoriilor de utilizatori şi să faciliteze investiţia de capital.

Normalizarea contabilă este procesul prin care se armonizează prezentarea situaţiilor financiare, metodele contabile şi terminologia. Actul de normalizare poate fi asigurat de o instanţă a puterii publice, de un organism al profesiei contabile sau de un organism independent.

Normalizarea contabilă presupune crearea regulilor sau normelor contabile, reguli care sunt perfecţionate în sensul existenţei unui numitor comun în ceea ce priveşte modul de acţiune şi aplicare în vederea realizării comparabilităţii conţinutului şi interpretării informaţiilor contabile. După realizarea acestor condiţii ele trebuie aplicate la scară mondială prin internaţionalizarea acestor reguli sau norme contabile.

Procesul de normalizare, de determinare a unui cadru de referinţă, i se pot ataşa trei scopuri fundamentale :

obţinerea de către puterea publică a unei informări omogene referitoare la întreprinderi;

valorificare informaţiilor contabile de către utilizatorii externi;

contribuţia la o alocare mai bună a resurselor financiare la nivelul unei ţări.

În 1982, L.A. Daley şi G.E. Muller au definit patru tipuri de abordări normalizatoare:

abordarea de tip politic, în care predomină intervenţia statului (Franţa şi Germania);

abordarea de tip pragmatic în care profesia contabilă joacă rolul cel mai decisive în elaborarea şi punerea în aplicare a normelor (Marea Britanie);

abordarea mixtă prin care normele elaborate de organismele profesionale sunt validate de intervenţia publică (SUA unde Comisia Valorilor Mobiliare care joacă rol de reglementare în comunicarea informaţiilor financiare ale societăţilor cotate a mandatat un organism privat independent al profesiei contabile Comisia Standardelor de Contabilitate Financiară (FASB) în vederea elaborării unui ansamblu de principii contabile general admise;

abordare mixtă în care normele sunt compromisul participării sindicatelor, profesiei contabile şi asociaţiilor patronale (Olanda).

Cauza principală a fenomenelor prezentate mai sus o reprezintă amplificarea proceselor de globalizare şi financializare a pieţelor internaţionale de capitaluri şi a economiilor naţionale, care tind să formeze în viitor un mecanism unic din punct de vedere al dezvoltării economice globale.

Consiliul Internaţional al Normalizării Contabile (IASB) este un organism de drept privat care a luat fiinţă în 1973, având sediul la Londra, cu scopul de a promova politica de armonizare contabilă şi cea de apropiere a sistemelor contabile.

IASB şi-a reformat politica de armonizare şi convergenţă contabilă în 2000 şi a elaborat până azi un număr de 41 de IAS-uri, peste 25 de interpretări ale acestora şi un număr de 8 IFRS-uri.

Cadrul general de întocmire şi prezentare a situaţiilor financiare presupune un sistem coerent de obiective, concepte şi principii, menit să vină în sprijinul elaborării de norme contabile robuste care stau la baza întocmirii şi prezentării situaţiilor financiare pentru utilizatori

CAPITOLUL 1

NORMALIZAREA CONTABILĂ FRANCEZĂ – CARACTERIZARE GENERALĂ

1.1 Scurt istoric al evoluţiei sistemului contabil francez

- Contabilitate de tip instrumentalist, prioritar în serviciul statului; exigenţele statului referitoare Ia conţinutul şi la prezentarea informaţiilor solicitate întreprinderilor reflectă nevoia acestuia de a cunoaşte şi a aşeza în mod realist baza resurselor sale fiscale;

- În perioada interbelică, după o perioadă de monism, apar germenii dualismului contabil;

- În anii 1940-1941 se naşte ideea de Plan contabil, ca instrument care să contribuie la repartizarea resurselor şi la controlul preţurilor, implicit al inflaţiei; ideea se concretizează în 1942, prin conceperea unui plan care adoptă principiul clasificării conforme circuitului produselor în cursul procesului de fabricaţie, integrând, astfel, contabilitatea costurilor în acest sens putem vorbi de un plan contabil de tip monist;

- Planul contabil din 1947 marchează trecerea la dualismul contabil;

- Revizuirea planului contabil general din 1957 dă noi valenţe contabilităţii analitice de exploatare, mai ales prin introducerea în cuprinsul acesteia a contabilităţii bugetare;

- Consiliul Naţional al Contabilităţii se lansează într-un amplu proces de normalizare, în perioada 1971 - 1975. Baza de reformă a constituit-o un proiect al Directivei a 4-a;

- Odată cu finalizarea Directivei a 4-a, are loc integrarea acesteia în legislaţia franceză, integrare care produce o mutaţie de fond: contabilitatea se degajă de caracterul său instrumentalist, în serviciul prioritar al statului, devenind un sistem de informare privind întreprinderea şi pentru întreprindere; are loc aprobarea de către guvern a Planului contabil revizuit, în aprilie 1982;

- În 1994, ministrul Economiei şi Finanţelor a luat decizia de reeditare a PCG în noiembrie 1995, iar în cadrul CNC, s-a creat grupul de lucru „Reeditarea PCG". Revizuirea Planului trebuia să conducă la un corp de reguli obligatorii care să aibă o bază legală de necontestat.

- În contextul europenizării şi al internaţionalizării, sistemul contabil francez a demarat în august 1996 proiectul de lege privind reforma reglementării contabile, adoptat de Senat, după lungi dezbateri, fără modificări majore.