Studiu asupra normalizării contabilității la nivel european

1. Originile si începuturile IASB

Raportarea financiara în lumea civilizata a evoluat pornind de la doua modele generale, ale caror obiective erau într-o oarecare masura diferite. Cea mai timpurie forma sistematizata de reglementare a contabilitatii s-a dezvoltat în Europa continentala, fiind initiata în Franta în 1673. Aici, cerinta unui bilant anual bazat pe valoarea justa a fost introdusa de catre guvern ca metoda de protejare a economiei împotriva falimentelor. Aceasta forma de contabilitate la initiativa statului, de a controla actorii economici, a fost copiata si de alte state si a fost mai târziu încorporata în Codul Comercial al lui Napoleon din 1807. Aceasta metoda de reglementare a economiei s-a extins rapid pe întreg teritoriul Europei continentale, pe de o parte prin intermediul eforturilor lui Napoleon si pe de alta parte, datorita dorintei organelor de reglementare europene de a împrumuta idei unele de la celelalte. Aceasta familie de „legi cod” privind practicile de raportare s-a dezvoltat si mai mult în Germania, dupa unificarea acesteia din 1870, accentul mutându-se de la valorile de piata la costul istoric si amortizarea sistematica. Ea a fost utilizata mai târziu de catre guverne ca baza a evaluarii fiscale atunci când au fost introduse impozitele pe profit, cu precadere la începutul secolului XX.

Acest model de contabilitate serveste în principal ca modalitate de moderare a relatiilor dintre companii individuale si stat. El ajuta la evaluarea fiscala si la limitarea platilor de dividende, si este de asemenea o modalitate de protejare a functionarii normale a economiei, sanctionând afacerile individuale care nu sunt sigure din punct de vedere financiar sau care functioneaza într-o maniera imprudenta. Desi modelul a fost adaptat pentru raportarea pietelor de marfuri si pentru structurile (consolidate) de grup, acesta nu este scopul sau primar.

Celalalt model a fost utilizat de abia începând cu secolul XIX si a aparut ca o consecinta a revolutiei industriale. Industrializarea a creat nevoia unei mari concentrari de capital pentru desfasurarea proiectelor industriale si pentru împartirea riscurilor între mai multi investitori. În acest model, raportul financiar a reprezentat un mijloc de monitorizare a activitatilor afacerilor de proportii în scopul informarii actionarilor (care nu faceau parte din conducere). Raportarea financiara în scopurile pietei de capital s-a dezvoltat initial în Regatul Unit, într-un mediu legal comun în care statul legifera cât mai putin posibil, lasând un grad mare de posibilitati de interpretare pentru practica si pentru sanctiunile legale. Aceasta abordare a fost rapid adoptata si în SUA pe masura ce acestea au devenit mai industrializate. Deoarece SUA a dezvoltat ideea grupurilor de companii controlate de la un singur sediu central (spre sfârsitul secolului al XIX-lea), aceasta filozofie de raportare financiara a început sa fie tot mai axata pe conturile consolidate si pe grup, decât pe companiile individuale. Din motive diferite, nici guvernul Regatului Unit si nici cel al SUA nu au considerat acest cadru de raportare ca fiind potrivit pentru scopurile impozitarii pe profit si, din acest motiv, în vreme ce rapoartele financiare ofera informatii pentru procesul de evaluare, fiscalitatea retine un curent legal separat, care a avut o mica influenta asupra raportarii financiare.

Al doilea model de raportare financiara, în generai cunoscut sub numele de raportare financiara anglo-saxona, poate fi caracterizat ca axându-se pe relatia dintre afacere si investitor si pe fluxul de informatii catre pietele de capital. Guvernul utilizeaza în conti¬nuare raportarea ca pe o modalitate de reglementare a activitatii economice (de exemplu, misiunea Comisiei de Valori Mobiliare este de a proteja investitorul si de a asigura faptul ca pietele de titluri de valoare functioneaza eficient), însa raportul financiar este îndreptat catre, investitor, si nu catre guvern.

Nici una din aceste doua abordari ale raportarii financiare prezentate mai sus nu este în mod special utila într-o economie agrara sau într-o economie formata în mare parte din micro-întreprinderi, astfel încât, pe masura de tarile s-au dezvoltat din punct de vedere economic (sau au fost colonizate), au adoptat variante ale unuia sau altuia din aceste doua modele.

IFRS sunt un exemplu al celui de-al doilea sistem de reguli de raportare financiara orientat catre piata de capital. Normalizatorul international initial, Comitetul pentru Standardele Internationale de Contabilitate (IASC); a fost înfiintat în 1973, într-o perioada de schimbari majore în domeniul reglementarilor contabile. în Statele Unite, Consiliul pentru Standardele de Contabilitate Financiara (FASB) tocmai fusese creat, în Regatul Unit primul normalizator national îsi începuse functionarea de curând, UE lucra la principalul punct de pe programul propriului plan de armonizare contabila (Directiva a 4-a) si atât Natiunile Unite, cât si OECD aveau sa creeze în curând comitete contabile. IASC a fost lansat în preajma Congresului Mondial de Contabilitate din 1972 (reuniune a profesiei internationale care are loc o data la cinci ani), dupa întâlnirea neoficiala dintre reprezentantii profesiei britanice (Institutul Contabililor Autorizati din Anglia si Tara Galilor - ICAEW) si profesia americana (Institutul American al Contabililor Publici Autorizari -AICPA).

Un set rapid de negocieri a dus la invitarea organismelor profesionale din Canada, Australia, Mexic, Japonia, Franta, Germania, Olanda si Noua Zeelanda sa se alature SUA si Marii Britanii pentru formarea unei organizatii internationale. Datorita presiunii (si fondurilor) Marii Britanii, IASC a fost înfiintat în Londra, unde îsi are sediul si astazi. SUA au oferit primul secretar, pe Paul Rosenfield, care a fost sprijinit doi ani de AICPA. Primul presedinte a fost Henry Benson, nepotul nascut în Africa de Sud al eponimului Cooper Bros,, al carui nume exista si astazi ca parte a Pricewaterhouse Coopers.