Studiu privind influența TVA asupra rezultatelor financiare ale unei societăți comerciale

1. TVA – noţiuni generale

Impozitele indirecte reflectate în situaţiile financiare constituie, în general, costuri ale agenţilor economici, excepţie făcând taxa pe valoare adăugată care este echivalentul unei taxe asupra consumului, bazată pe o tehnică de acoperire specifică. Astfel, modul de aşezare şi percepere a taxei se bazează pe dreptul de deducere, ca principiu fundamental al taxei pe valoarea adăugată.

Din punct de vedere economic valoarea adăugată este un indicator care permite măsurarea valorii nou create de întreprindere în urma activităţii sale.

Valoarea adăugată poate fi definită că diferenţa între valoarea bunurilor şi serviciilor produse de întreprindere şi cea a serviciilor şi bunurilor utilizate pentru realizarea lor – numite consumuri intermediare.

Valoarea adăugată permite remunerarea factorilor: forţa de muncă (salarii), stat (prin impozite, taxe vărsate la stat), creditări prin dobânzi vărsate şi proprietarii întreprinderilor private (prin beneficii).

În al doilea rând, TVA poate avea un cost pentru întreprindere, deoarece elaborarea declaraţiilor privind decontul de TVA şi ţinerea unei contabilităţi detaliate necesita forţa de muncă deloc neglijabilă.

TVA este deci un impozit pe consum suportat de consumatorul final. Întreprinderile au rolul de a colecta impozitul în contul fiscalităţii şi de a vira diferenţa dintre TVA colectata şi TVA deductibila la bugetul de stat.

Ţara de origine a acestui impozit este Franţa, unde prin reforma fiscală din 1954-1955 s-a instituit acest tip de impozit pentru a înlocui taxele asupra cifrei de afaceri printr-o taxă unică pe cifra de afaceri plătibilă în diferite stadii ale producţiei, fără a fi un impozit cumulat. Fiecare plătitor de TVA avea dreptul să deducă taxa pe valoarea adăugată suportată anterior. În această ţară, încă din 1917 s-a trecut la impunerea indirectă (asupra cheltuielilor) prin introducerea unei taxe proporţionale asupra plăţilor prin aplicarea unor timbre pe facturi, sistem care suportă mai multe modificări până se ajunge la impozitul cunoscut sub denumirea de taxă pe valoarea adăugată.

Anul 1978 aduce consacrarea acestui impozit în forma sa actuală în Franţa, devenind principalul impozit indirect şi sursa de bază în alimentarea bugetului de stat.

Începând cu 1 ianuarie 1970, ţările membre ale Pieţei Comune au adoptat acest tip de impozit; anul 1977 marchează implementarea definitivă a TVA în ţările membre ale Uniunii Europene.

Până în anul 1988, TVA a fost adoptată în peste 50 de ţări; evoluţiile din ultimii ani putând susţine afirmaţia privind globalizarea acestui tip de impozit.

O cerinţă esenţială privind dobândirea statutului de stat asociat la Uniunea Europeană o constituie introducerea TVA de către ţara solicitantă.

În România, prin Ordonanţa Guvernului nr.3/1992 a fost reglementată TVA, urmând să se aplice începând cu 1 ianuarie 1993. Legea nr.130/1992 care a aprobat cu modificări O.G. nr.3/1992, a stabilit că prevederile acesteia se vor aplica începând de la o dată care se va fixa printr-o lege separată. Astfel, Legea nr.32/1993 a prevăzut data de 1 iulie 1993 ca dată de începere a aplicării legislaţiei TVA

Legislaţia în materie se caracterizează prin complexitate şi modificări repetate, cuprinzând legi, ordonanţe de guvern, hotărâri de guvern (în special privind normele de aplicare), ordine ale Ministrului Finanţelor şi soluţii ale Comisiei Centrale pentru aplicarea unitară a prevederilor legale din cadrul Ministerului Finanţelor.

TVA este un impozit cu randament ridicat, relativ simplu de gestionat şi compatibil cu integrarea internaţională în creştere. Teoretic, TVA se pretează mai puţin exercitării evaziunii fiscale. Însă, doar introducerea TVA nu rezolvă problema evaziunii fiscale, administrarea eficientă a taxelor şi moralitatea plătitorilor fiind factorii primordiali înaceastă direcţie. Superioritatea mecanismului TVA constă, în fapt, în posibilităţile mai mari de detectare a evaziunii fiscale.

Datorită procedurilor de înregistrare necesitate de mecanismul TVA, firmele mici vor înregistra o creştere a costurilor de administrare, exprimate atât în mărimi absolute, cât şi relative. În plus, recurgerea la un sistem cu mai multe cote de impozitare va complica activitatea la nivelul firmelor.

Deşi sistemul cu mai multe cote de impozitare în materie de TVA denaturează costurile economice ulterioare, apare totuşi preferabilă aplicarea de cote reduse pentru unele bunuri de strictă necesitate (alimentele) pentru a reduce presiunea fiscală.

Unele ţări cum sunt Canada, Irlanda, Portugalia şi Marea Britanie se situeaza pe o poziţie extremă utilizând cota zero pentru astfel de produse. Acest sistem este şi consecinţa faptului că politicienii din ţările respective sunt conştienţi de percepţia electoratului în sistuaţia în care ar trebui să plătească taxe pe consum pentru bunuri cum sunt: alimentele, medicamentele sau cărţile. Din păcate, nu acelaşi lucru se poate spune şi despre România.