Valoarea justă conform IAS 39 vs principiul costului istoric

Abstract

Elementele esențiale ale fenomenului contabil contemporan sunt orientate către armonizare, uniformitate și convergență. Aspectele privind armonizarea, convergența, conformitatea și internaționalizarea contabilității sunt cele care controlează procesul reformei contabile contemporane la nivel mondial. Toate acestea funcționează atât individual dar și printr-o intercondiționare reciprocă.

Lipsa unui sistem contabil unitar constituie un obstacol pentru efectuarea de investiții dar și pentru consolidarea situațiilor financiare ale entităților multinaționale datorită încrederii scăzute a investitorilor în diversele metode contabile utilizate.

Consiliul internațional pentru standarde de contabilitate dar și utilizatorii situațiilor financiare, de cele mai multe ori intră în conflict pe tema valorii juste și a costului istoric. Acest lucru se întâmplă deoarece nu se poate stabili care din cele două metode este mai adecvată pentru raportarea financiară. Fiecare metodă amintită implică riscurile proprii, dar utilizatorii situațiilor financiare înclină spre metoda valorii juste. Dificultățile ivite atunci când se face o estimare a valorii juste a dus la crearea unui subiect cu multiple controverse.

Cuvinte cheie : IAS 39,valoare justă, cost istoric

Introducere

Printre diversele standarde internaționale de contabilitate cel care prezintă, fără îndoială, o complexitate ridicată de interpretare și aplicare este IAS 39 [1]. Acesta prezintă principiile privind recunoașterea și evaluarea activelor și datoriilor financiare,anularea instrumentelor financiare și prezentarea lor în bilanț și în notele explicative.

De asemenea, cadrul IASB stabilește, pentru întocmirea și prezentarea situațiilor financiare, ca model de evaluare costul istoric și conceptul de menținere a capitalului. Acestea conduc la definitivarea procesului de căutare a unor alte metode și concepte care vor fi preluate mai rapid cu scopul de a furniza informații cât mai utile pentru luarea deciziilor.

Comisia de reglementări contabile europene a pus în practică, în anul 2005, măsurile pentru înlocuirea principiului costului istoric cu valoarea justă. În legătură cu metodele de evaluare utilizate există păreri pro și contra.

De exemplu Philip Kotler consideră că Bilanțul modern este o minciună! El omite activele cele mai importante! [2]. Acesta este de părere că utilizarea celui mai mic preț în contabilizarea activelor nemateriale ale entității nu este cea mai bună alegere.

Kolter menționează că este o aberație determinarea valorii unei mărci, luând exemplul Coca Cola, firma ce înregistrează vânzări de peste 70 miliarde de dolari, doar prin prisma activelor, considerând a fi importantă valoarea personalului său, rețelele de parteneriat din întreaga lume etc [2]. Prezentul ne demonstrează că moneda își atestă valoarea prin puterea de cumpărare, putere ce fluctuează în timp. Creșterea prețului poate avea ca efect o creștere artificială a rezultatelor ceea ce împlică și plata și unor impozite artificiale.

În cadrul acestei lucrări voi analiza standardul IAS 39 cu scopul de a stabili dacă, prin adoptarea acestuia se are ca obiectiv reflectarea mai precisă a datelor contabile în comparație cu principiul costul istoric.

Capitolul 1.Standardul IAS 39 - Instrumente financiare

Obiectivul standardului este de furniza informații utile privind evaluarea deprecierilor, derecunoașterea activelor și datoriilor financiare atunci când nu pot fi evaluate la valoarea justă, stabilirea valorii juste și, de asemenea anumite aspecte ale contabilității de acoperire împotriva riscului.

În ceea ce privește aria de aplicabilitate se poate spune că este destul de largă întrucât cuprinde toate entitățile și toate instrumentele financiare, cu excepția [3]:

- participațiilor în filiale, întreprinderilor asociate și asocierilor în participație reglementate de IAS 27;

- drepturilor și obligațiilor rezultate din contractele de leasing-reglementate de IAS 17;

- activelor și datoriilor angajatorilor în cazul planurilor de beneficii ale angajaților reglementate de IAS 19;

- contractelor pentru considerații contingente într-o combinare de întreprinderi;

- contractelor între un achizitor și un vânzător într-o combinare de întreprinderi de a cumpăra sau vinde o achiziție la o dată ulterioară;

- instrumentelor financiare, contractelor și obligațiilor din cadrul unor tranzacții de plată cu acțiuni pentru care se aplică IFRS 2.

Instrumentul financiar reprezintă orice contract care generează în mod simultan un activ financiar pentru o entitate și o datorie financiară pentru o altă entitate.

Din punct de vedere financiar acestea sunt clasificate în funcție de modul în care sunt create și după complexitatea acestora în:

- instrumente financiare primare - acțiuni, obligațiuni;

- instrumente speciale - drepturi de subscriere, drepturi de atribuire, warante financiare;

- instrumente derivate - contracte forward, contracte futures, contracte options, contracte swaps;

- instrumente sintetice ce cuprind atât instrumente primare cât și derivate pentru atingerea obiectivelor investiționale și obținerea celui mai bun avantaj prin diminuarea riscurilor- contracte futures pe indici bursieri, strategii cu opțiuni.

Instrumentele derivate sunt acele instrumente a căror valoare se modifică ca răspuns la variațiile unei rate indicate a dobânzii, ale cursului de schimb și nu necesită o investiție inițială, putând fi decontate la o dată stabilită. Contabilitatea clasifică instrumentele financiare în active financiare și datorii financiare.

Condițiile pe care trebuie să le îndeplinească un activ sau o datorie financiară pentru a fi catalogat(ă) ca activ financiar respectiv datorie financiară sunt:

- este deținut(ă) pentru tranzacționare dacă:

- este dobândit(ă) cu scopul revânzării sau reachiziționării într-un timp cât mai scurt;

- face parte dintr-un portofoliu de instrumente financiare identificate și gestionate împreună și există un tipar recent în vederea urmăririi profitului sau

- este un instrument derivat.

- recunoașterea inițială se face la valoarea justă prin profit sau pierdere . Entitatea poate folosi această recunoaștere doar atunci când, în acest fel,se generează mai multe informații , pentru că :

- se elimină o neconcordanță în evaluare sau recunoștere ce ar rezulta din evaluarea activelor sau datoriilor sau datorită recunoașterii câștigurilor și pierderilor aferente acestora pe baze diferite;

- un grup de active financiare sau datorii financiare sunt gestionate împreună, performanța lor este evaluată la valoarea justă, conform cu o gestionare documentată a riscului sau cu o strategie de investiții, iar informațiile despre grup sunt furnizate pe plan intern pe acea bază către personalul cheie de conducere al entității.