Venerarea Sfintilor in Ortodoxie

Imagine preview
(8/10 din 1 vot)

Acest proiect trateaza Venerarea Sfintilor in Ortodoxie.
Mai jos poate fi vizualizat un extras din document (aprox. 2 pagini).

Arhiva contine 1 fisier doc de 77 de pagini .

Profesor indrumator / Prezentat Profesorului: Pr.conf. univ.dr.Ştefan Pomian

Iti recomandam sa te uiti bine pe extras si pe imaginile oferite iar daca este ceea ce-ti trebuie pentru documentarea ta, il poti descarca. Ai nevoie de doar 8 puncte.

Domeniu: Crestinism

Extras din document

INTRODUCERE

În centrul lumii create, ca şi o coroană a ei este pus omul zidit de Dumnezeu după chipul său cel veşnic viu. Omul face legătura între Dumnezeu şi creaţie, el are misiunea de a se hrăni euharistic din ea, iar, pe de altă parte, de a o sfinţi, de a o face templu al lui Dumnezeu.

Omul participă la libertatea şi infinitatea absolută a lui Dumnezeu, el devine dumnezeu după har, ajunge conform Fiului lui Dumnezeu, se înnoieşte purtând chipul omului ceresc veşnic şi se preface din slavă în slavă în acelaşi chip.

Îndumnezeirea, ca înfiere prin har concentrează deci, esenţa antropologiei biblice şi patristice, relevează misterul ultim al existenţei umane. În virtutea libertăţii sale, însă, pentru om există nu numai calea teonomiei, calea credinţei şi ascultării de Dumnezeu care îl duce la înfiere şi îndumnezeire prin har ci şi calea “autonomiei”, al refuzului orgolios a lui Dumnezeu, al neascultării şi revoltei, uzurpării funeste, a condiţiei absolute a Creatorului, prin asumarea unei atitudini “divine” de dominaţie magică, culturală ori social-politică asupra existenţei.

Prin propria sa natură trupul şi spiritul, civilizaţia şi cultura ca pe un interes ridicat împotriva lui Dumnezeu omul adamic decăzut a încercat şi încearcă mereu să se fortifice în umanul său şi să-şi câştige îndumnezeirea pe cont propriu revendicând-o obstinant prin miturile succesive ale nemuririi sufletului său sau a spiritului generic al umanităţii, al progresului istoric nelimitat, al istoriei sau culturii divinizate, idolatrizate.

În abisul căderii se poate citi în oglindă, restaurat, atitudinea originară a existenţei umane în deformarea sau pervertirea păcatului, perfecţiunea chipului se menţine negativ la modul ideal ca o absenţă. În sensul biblic şi patristic, “îndumnezeirea omului” ca înfiere prin har în care Sfinţii Părinţi văd scopul existenţei umane şi al întregii creaţii este, însă, reversul “înnomenirii lui Dumnezeu Cuvântul” în Hristos şi ca atare se pune atât divinizării cât şi autoumanizării omului modern.

Învăţătura biblică şi patristică uneşte paradoxal atât caracterul creat, finit al existenţei umane cât şi chemarea şi aspiraţia naturală a omului de a participa la viaţa lui Dumnezeu, refuzul unui dualism ontologic radical între creat şi necreat şi postularea unui monism haric între Dumnezeu şi om întrucât prin “îndumnezeire” omul devine prin har tot ce e Dumnezeu afară de identitatea de fiinţă. Sfinţii Părinţi au înţeles şi învăţat că “închinarea spre Dumnezeu”, a omului e de neaparată trebuinţă ca omul să fie “chip al lui Dumnezeu” în acelaşi timp pământesc şi ceresc, vremelnic şi veşnic, văzut şi nevăzut.

Sfinţii Părinţi au accentuat faptul că omul îşi realizează existenţa în măsura în care se înalţă la Dumnezeu şi se uneşte cu El.

Adevărata măreţie a omului se găseşte în aceea că este dată porunca “să se facă Dumnezeu”. În viziunea ortodoxă umanitatea tinde să ajungă la modul minunat de existenţă al Arhetipului ei Treimic, după chipul căreia a fost plăsmuită şi în care-şi poate găsi pacea şi odihna. Această afirmaţie ne conduce la tema obârşiei omului şi ne obligă să cercetăm nu numai analogic ci şi ontologic “chipul lui Dumnezeu” din om. Pentru ca omul să se asemene cu Dumnezeu şi să tindă spre El, este necesar să aibă întru sine un element divin.

Astfel vedem că esenţa omului nu se află în materia din care a fost creat ci în Arhetipul pe baza căruia a fost plăsmuit şi spre care tinde. Modelul reprezintă conţinutul ontologic al “chipului”, rezultând că adevărul ontologic al omului nu se află în el însuşi ci în Arhetipul lui. Astfel, sfântul întruchipează realitatea existenţei “chipului lui Dumnezeu” în om.

PRELIMINARII

Din punct de vedere liturgic cuvântul sfânt desemnează pe acei credincioşi trecuţi în veşnicie pe care Biserica îi cinsteşte cu un cult public pentru viaţa lor aleasă. În ordinea cronologică, cei dintâi care primesc un asemenea cult sunt mucenicii, dar ei nu sunt denumiţi, de la început cu titlul de sfinţi. Cuvântul “sfânt” începe a fi întrebuinţat în acest înţeles abia în secolul al IV-lea, când se substituie aceluia de martir şi se dă deopotrivă asceţilor, ierarhilor, apostolilor, drepţilor şi profeţilor Vechiului Testament, adică tuturor acelora pe care biserica îi socoteşte vrednici a fi veneraţi în pietatea creştină. Ca întreaga terminologie creştină, şi cuvântul “sfânt” s-a format sub o triplă influenţă: a limbii curente vorbită în societatea păgână, a limbii Sfintei Scripturi şi a concepţiilor noii religii creştine. Termenii la care s-a oprit lumea creştină pentru desemnarea acestei noţiuni, sunt “sanctus” în Apus şi în Răsărit, care traduc din Vechiul Testament versiunile acestuia din limba latină şi greacă.

Fisiere in arhiva (1):

  • Venerarea Sfintilor in Ortodoxie.doc

Alte informatii

UNIVERSITATEA DE NORD BAIA MARE FACULTATEA DE LITERE SPECIALIZAREA:TEOLOGIE ORTODOXĂ-ASISTENŢĂ SOCIALĂ