Combaterea Corupției

Capitolul I Consideraţii generale cu privire la fenomenul de corupţie

I.1. Definirea conceptului de corupţie

Importanţa cunoaşterii criminalităţii, inclusiv şi a infracţiunilor de corupţie nu mai trebuie demonstrată.

Devianţa prin corupţie prezintă periculozitate pentru statul de drept şi pentru societate în ansamblul ei, astfel că reprezentarea cît mai exactă a aspectelor juridico-penale, criminologice, criminalistice şi tactico-metodologice de investigare este absolut indispensabilă pentru determinarea şi punerea în practică a celor mai eficiente activităţi de prevenire şi combatere a acestor delicte.

Făcându-şi apariţia încă din antichitate, tot de pe atunci corupţia este şi reprimată, fiind aplicate şi pedepse aspre şi măsuri de prevenire şi combatere, dar ea (corupţia) nu numai că a supraveţuit de-a lungul veacurilor dar evident şi a progresat. Concluzia desprinsă în urma studiului făcut constă în faptul, că corupţia ca fenomen social şi ca delict infracţiunal s-a dovedit a poseda o vitalitate de neinvidiat, dezvoltându-se odată cu societatea, odată cu statul şi dreptul, căpătând tot noi forme şi manifestări.

Istoria societăţii umane ne demonstrează că fenomenul infracţional al corupţiei a existat din cele mai vechi timpuri.

Unii savanţi jurişti consideră chiar că tendinţa omului spre corupţie a existat din totdeauna2. Este cert că aprecierea unor fapte ca delicte antisociale şi pedepsirea lor a început odată cu apariţia regulilor juridice, de drept.

În Grecia antică răspândirea vastă a mituirii l-a determinat pe Platon să propună pedeapsa cu moartea a funcţionarilor 1 publici care primeau daruri pentru a-şi face datoria. “Nu trebuie să primeşti daruri – spunea el – nici pentru lucruri bune, nici pentru rele”. În statul Roman se interzicea acceptarea compensaţiilor, darurilor pentru cele mai importante

îndatoriri civice. În legile romane adoptate – Lex Cinicia de donis muneribus (204 î.Ch.); Calpurnia (149 î.Ch.); Acilia (123 î.Ch.); Servilia (110 î.Ch.); Cornelia (81 î.Ch.); Iulia (51 î.Ch.) – corupţia, fiind răspândită alarmant în societate, a fost sancţionată ca delict prin care se înţelegea orice îmbogăţire injustă a persoanelor ce aveau o funcţie publică sau semipublică2.

Sancţiunile aplicate funcţionarilor corupţi erau diferite. După Legea Calpurnia, de exemplu, funcţionarul vinovat era obligat să restituie mita. Legea Acilia prevedea aplicarea pedepsei precuniare, stabilind restituirea dublei

valori a folosului primit. Legea Servilia a prevăzut şi pierderea de către funcţionarii vinovaţi a drepturilor politice. În Imperiul Roman delictele funcţionarilor corupţi erau pedepsite şi mai sever, fiind aplicate, de rând cu celelalte pedepse principale, exilul şi confiscarea averii.

În vechiul drept francez, pentru actele de corupţie erau pedepsiţi guvernatorii şi intendenţii, care luau bani pentru ai salva pe unii de corvoadă ori pentru a-şi procura alte avantaje; seniorii – pentru scutirea unor supuşi de impozite; ofiţerii de justiţie, grefierii, judecătorii – pentru abuz de funcţie. “Judecătorii sunt corupţi – scria Jousse – nu numai atunci când convin să facă un lucru pentru bani, dar şi atunci când fără nici o convenţie ei primesc ceva sub pretext de cadouri...”.1

În Codul penal francez (Codul Napoleon) din anul 1810, pentru prima dată au fost introduse sancţiuni foarte aspre pentru comiterea actelor de corupţie. Aceste norme au fost urmate, în esenţă, de majoritatea statelor europene.