Etică și corupție

A. Partea teoretică

I. Etica

Comportamentul unei persoane poate fi evaluat pe baza unor diferite norme, de exemplu în funcţie de normele legale sau de cele morale. Deşi aceste două tipuri de norme se suprapun, suprapunerea nu este completă. Unele acte sunt legale, dar nu şi morale, şi invers. Astfel, putem vorbi de legalitate şi de moralitate, de obligaţii legale şi de obligaţii morale .

Noţiunea de etică provine de la cuvântul grecesc ethos (morav, obicei, caracter). Iniţial prin acest termen se concepea locul obişnuit de trai, casa, locuinţa, cuibul păsărilor şi vizuinile fiarelor. Ulterior ea a început să consemneze natura stabilă a unui sau altui fenomen, obicei, caracter, etc.

I.1 Definiţiile eticii

De-a lungul vremii, etica a primit diferite definiţii. De exmplu, G.D. Chryssider şi John H. Kaler definesc etica drept un set de principii care descriu un cod de comportament care explică ceea ce este bine şi corect sau ceea ce este rău şi greşit.

Etica în opinia lui Dimitrios Buhalis şi Eric Laws reprezintă un set de reguli care definesc ceea ce este drept şi greşit în conduita noastră. Din această definiţie reiese întrebarea „ce ar putea reprezenta regulile?”. Acest termen poate include: legislaţia, codurile de conduită nescrise, dar general acceptate drept ghiduri de comportament. Prin urmare fiecare individ are propriile sale idei despre ceea ce înseamnă un comportament etic bazat pe propriile sale valori.

Etica este fundaţia pe care sunt clădite toate relaţiile noastre. Ea înseamnă un ansamblu de relaţii faţă de patroni, faţă de angajaţi, de colegi, de clienţi, de subordonaţi, de furnizori, faţă de comunitatea în care ne aflăm şi unii faţă de alţii. Etica nu se referă la legăturile pe care le avem cu alte persoane, toţi avem legături unii faţă de alţii, ci la calitatea acestor legături.

Etica este o ştiinţǎ filozoficǎ ce studiazǎ morala ca una din cele mai importante laturi ale existenţei umane şi sociale, esenţa, natura şi structura moralei, este o sferǎ a cunoaşterii, o tradiţie intelectualǎ, iar morala sau moralitatea este ceaa ce studiazǎ etica, obiectul ei.

I.2 Teoriile eticii

Principalele teorii etice la care fac adesea referire lucrările de etică sunt etica virtuţilor, utilitarismul şi etica datoriei.

1. Etica virtuţilor

Una dintre teoriile etice standard la care se raportează argumentele specialiştilor de astăzi este aşa-numita virtue theory– etica virtuţilor, o variantă actualizată a ideilor expuse cu multe secole în urmă de către Aristotel în „Etica nicomachică”.

Aristotel distinge valorile-scop, preţuite şi urmărite pentru ele însele, şi valorile-mijloc, preţuite şi urmărite în vederea atingerii altor scopuri mai înalte. Numind valoarea „bine”, Aristotel consideră că binele suprem, deci valoarea-scop prin excelenţă, este fericirea, întrucât toţi oamenii vor în mod natural să fie fericiţi şi nimeni nu urmăreşte să dobândească fericirea ca mijloc pentru altceva, ci numai ca scop în sine .

Putem observa cu uşurinţă că, în pofida vechimii lor, ideile lui Aristotel sunt cât se poate de rezonabile şi, de asemenea, încă întru totul actuale.

2. Utilitarismul

Aristotel şi continuatorii săi abordează problematica eticii dintr-o perspectivă teleologică, ce urmăreşte să definească purtarea demnă şi justă ca mijloc în vederea atingerii unui scop absolut – fericirea. Astfel, fapta bună este aceea săvârşită de către omul virtuos, în conformitate cu modelele exemplare de oameni desăvârşiţi. În limbajul filosofic actual, abordarea teleologică pune accentul pe valorile-scop care orientează normele pe care le respectăm şi deciziile noastre morale.

Utilitarismul, iniţiat de către Jeremy Bentham (1784 – 1832) şi restructurat în forma sa clasică de către John Stuart Mill (1806 – 1873), adoptă o perspectivă consecvenţialistă, potrivit căreia fapta bună nu se defineşte prin intenţiile care stau la originea ei sau prin scopurile urmărite de către agent, ci prin efectele sau consecinţele sale.

În varianta originală, elaborată de Bentham, teoria utilitaristă şi-a propus să ofere legislatorilor un criteriu exact şi „pozitiv” de ierarhizare a prescripţiilor juridice, astfel încât acestea să fie cât mai deplin compatibile cu morala. Morala utilitaristă, în varianta lui Bentham, solicită să alegem întotdeauna acea modalitate de acţiune ale cărei consecinţe oferă cantitatea maximă de plăcere, nu numai şi nici măcar în primul rând pentru noi înşine, ci pentru cât mai mulţi oameni cu putinţă şi nu numai în viitorul imediat, ci pe termen cât mai lung cu putinţă.

3. Etica datoriei

Cea mai influentă dintre teoriile etice „standard” ale momentului este, fără îndoială, cea care continuă filosofia morală a lui Immanuel Kant (1724 - 1804).

În concepţia kantiană, oricât de benefice, consecinţele actelor noastre sunt lipsite de valoare morală dacă sunt efectele unor gesturi accidentale sau dacă le săvârşim animaţi de motive şi intenţii egoiste.

Pentru Kant, intenţia şi nu consecinţele actului contează pentru stabilirea valorii sale morale. Valoarea morală a actelor noastre depinde exclusiv de intenţia noastră de a respecta anumite norme sau reguli, care definesc comportamentul etic. Cu alte cuvinte, suntem morali în măsura în care ceea ce ne călăuzeşte în actele noastre nu este dorinţa de a ne fi nouă cât mai bine, întrucât ne vedem realizate dorinţele şi interesele strict personale, ci dorinţa de a acţiona conform anumitor reguli sau legi morale.