Acțiunea în Procesul Civil

Noţiunea şi natura juridică

În procesul civil acţiunea reprezintă mijlocul practic pus de lege la dispoziţia titularului unui drept subiectiv pentru realizarea acestuia.

Dreptul reclamantului de a introduce o acţiune în justiţie este dublat de dreptul pârâtului de a se apăra şi de a răspunde la acţiune prin întâmpinare ori de a pretinde el însuşi ceva de la reclamant printr-o acţiune proprie sau printr-o excepţie. Acest "ceva" se sprijină tocmai pe un drept propriu al pârâtului.

Definiţia clasică a acţiunii civile este aceea a unui mijloc legal prin care o persoană cere instanţei de judecată fie recunoaşterea unui drept al său, fie realizarea acestui drept prin încetarea piedicilor existente în exercitarea lui sau printr-o despăgubire corespunzătoare.

Accepţiunile noţiunii de acţiune sunt două.

În primul rând acţiunea este privită ca posibilitatea titularului unui drept subiectiv de a sesiza instanţa de judecată solicitându-i acesteia să hotărască asupra cererii lui indiferent dacă cererea este sau nu justificată în drept. În această accepţiune acţiunea civilă este o facultate procesuală care determină dreptul la acţiune în sens procesual.

În al doilea rând acţiunea reprezintă posibilitatea sesizării instanţei judecătoreşti şi dreptul de a obţine din partea acesteia protecţie juridică asupra dreptului dedus judecăţii. În fond această accepţiune se referă la scopul reclamantului de a câştiga procesul şi determină dreptul la acţiune în sens material.

Natura juridică a acţiunii este complexă.

În esenţă acţiunea este un mijloc juridic legal care permite titularului unui drept să solicite instanţei să hotărască asupra cererii sale. În plus, titularul dreptului recurge în acest scop la un organ jurisdicţional competent. În fine, acţiunea are ca finalitate apărarea dreptului unei persoane care se pretinde titulară şi care trebuie protejată şi asigurată în exercitarea dreptului prin forţa coercitivă a statului.

În practica judecătorească noţiunile de acţiune şi cerere de chemare în judecată aproape se confundă. Din punct de vedere strict teoretic, ştiinţific, această confuzie este inadmisibilă. Cererea de chemare în judecată este actul procedural în sens material prin care titularul dreptului foloseşte posibilitatea de a sesiza instanţa.

Altfel spus, acţiunea civilă reprezintă o vocaţie abstractă la realizarea unui drept, în timp ce cererea de chemare în judecată este instrumentul material, concret de realizare a dreptului respectiv.

Nu este admisibilă nici confuzia între acţiune şi dreptul subiectiv invocat de reclamant.

Deosebirile dintre ele se situează pe mai multe planuri.

Astfel, în ceea ce priveşte condiţiile de existenţă, dreptul subiectiv are la origine un fapt juridic iar acţiunea are la origine conflictul de interese dintre părţi. De asemenea, unele drepturi nu pot fi apărate prin acţiune (vezi cazul obligaţiilor naturale), în timp ce alte drepturi, care nu sunt actuale, nu pot forma obiectul acţiunii în realizare. În fine, dreptul prescris nu poate fi promovat printr-o acţiune, ci numai pe cale de exccpţie.

În privinţa condiţiilor de exerciţiu, dreptul subiectiv există şi pentru persoana fără capacitate de exerciţiu, în timp ce acţiunea nu poate fi promovată şi nu poate

obliga decât persoanele cu capacitate de exerciţiu.

Raportul dintre cele două noţiuni este acela că acţiunea are ca obiect protecţia dreptului subiectiv.

Între acţiune şi drept există şi legături.

Dreptul subiectiv, respectiv natura lui, determină calificarea juridică a acţiunii, iar acţiunea civilă preia elemente din natura dreptului ocrotit. De aceea, în general, unui drept personal (de creanţă), îi corespunde o acţiune personală, unui drept real îi corespunde o acţiune reală, unui drept prescris îi corespunde o acţiune prescrisă, etc.

Elementele acţiunii civile

Am menţionat deja că acţiunea civilă este un ansamblu de mijloace procesuale prin care se urmăreşte protecţia dreptului subiectiv sau a unor interese ocrotite de lege şi pentru realizarea cărora calea justiţiei este obligatorie. Apare ca fiind absolut normal ca aceste variate mijloace procesuale să aibă elemente specifice şi condiţii particulare de exercitare.

Acţiunea are elemente proprii care în literatură au fost identificate a fi părţile, obiectul şi cauza.

1. Părţile

Fiind legată de realizarea unui drept subiectiv, acţiunea nu poate fi concepută fără existenţa unor persoane fizice sau juridice care să fie interesate în protecţia acestui drept. Persoana care se pretinde titulara dreptului subiectiv pe care îl consideră nesocotit, devine interesată în mod legitim să exercite această prerogativă procesuală care îi permite să recurgă la forţa de constrângere a statului, adică dreptul la acţiune. În acţiune va interveni cel puţin încă o persoană despre care se pretinde că a tulburat exerciţiul normal al dreptului subiectiv. Rezultă că în momentul în care acţiunea este exercitată apar ca necesare cel puţin două persoane: una care cere ceva şi alta care se opune, care contestă pretenţia respectivă. Aceste persoane se transformă, devin părţi în proces dacă îndeplinesc condiţiile necesare: capacitate procesuală, calitate procesuală, afirmarea unui drept şi existenţa unui interes.

În mod generic aceste persoane sunt denumite părţi în proces, iar în cadrul diferitelor mijloace procesuale ele poartă denumiri specifice: în cererea de chemare în judecată se numesc reclamant şi pârât, în apel - apelant şi intimat, în recurs - recurent şi intimat, în contestaţia în anulare - contestator şi intimat, în revizuire - revizuent şi intimat, în faza executării silite - creditor şi debitor, respectiv contestator şi intimat.

Fără a intra în detalii în analiza acestei probleme asupra cărora vom reveni, trebuie făcute însă două precizări.

În primul rând părţile presupun persoanele direct angajate în raportul juridic dedus judecăţii iar nu reprezentanţii lor legali sau convenţional.

În al doilea rând părţilor stabilite iniţial prin acţiune li se pot adăuga pe parcursul procesului şi terţe persoane care vor intra în cadrul procesual fie din iniţiativa lor, fie din iniţiativa părţilor iniţiale.

2. Obiectul acţiunii civile

Oricare ar fi obiectul dreptului subiectiv supus judecăţii, acţiunea are întotdeauna ca obiect protecţia acestui drept, la fel ca şi protecţia unor interese pentru realizarea cărora calea justiţiei devine indispensabilă. Obiectul procesului îl constituie prestaţia pretinsă sau contestată de părţi şi care va trebui verificată de instanţă. Acţiunea va trebui analizată atât în ceea ce priveşte aspectele de fapt cât şi în ceea ce priveşte aspectele de drept, instanţa trebuind să le rezolve printr-o hotărâre judecătorească.

Obiectul acţiunii civile se concretizează însă în funcţie de mijlocul procesual folosit. De exemplu, în cazul cererii de chemare în judecată, obiectul acţiunii este pretenţia concretă a reclamantului: restituirea unei sume de bani, rezilierea unui contract, desfacerea unei căsătorii, etc. Excepţiile procesuale, ca forme de manifestare a dreptului de apărare, au ca obiect invocarea încălcării unor norme de organizare judecătorească, de competenţă sau de procedură propriu-zisă (excepţii de procedură) sau a unor lipsuri referitoare la exerciţiul acţiunii (excepţii de fond).